Feeds:
Articole
Comentarii

Toti Sfintii“Sfânta Biserică săvârşeşte pomenirea Sfinţilor în toate zilele anului; dar, întrucât sunt şi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu care s-au nevoit neştiuţi de nimeni, nedescoperiţi Bisericii, aceasta, cu ţelul de a nu-i lăsa lipsiţi de cinstire, a rânduit o zi în care proslăveşte pe toţi cei ce din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, ca să nu rămână nici unul neproslăvit de ea. Biserica a legiuit ca această proslăvire să se facă îndată după Pogorârea Sfântului Duh, fiindcă toţi Sfinţii s-au sfinţit şi se sfinţesc prin harul Sfântului Duh. Harul Sfântului Duh aduce pocăinţa şi iertarea păcatelor, tot el călăuzeşte în lupta cu patimile şi poftele, încununând această nevoinţă prin curăţie şi nepătimire. În acest chip apare o făptură nouă, potrivită pentru cerul nou şi pământul nou. Aşadar, să urmăm şi noi cu râvnă Sfinţilor lui Dumnezeu! Cum se poate face asta, ne învaţă Evanghelia de azi: ea cere să mărturisim fără teamă credinţa în Domnul, să Îl iubim mai presus de orice, să ridicăm crucea lepădării de sine şi a lepădării din inimă de toate. Aşadar, să punem început potrivit celor arătate!”

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p.95-96)

Redăm mai jos şi Evanghelia citită în Duminica Tuturor Sfinţilor, una dintre cele mai tulburătoare, mai greu de primit, despre urmarea lui Hristos şi mărturisirea Lui înaintea oamenilor, comentată foarte frumos de Sfântul Nicolae Velimirovici al Ohridei aici:

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi ? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.” (Matei 10, 32-35; 37-38; 19, 27-30)

Citiţi şi: Trei predici de aur la Duminica Tuturor Sfinţilor (Părintele Cleopa, Sfântul Ioan Gură-de-Aur şi ÎPS Bartolomeu Anania).

“Mângâindu-i pe ucenicii Săi, Domnul spune că pentru ei este mai bine ca El să se suie la cer, căci o dată suit le va trimite în locul Său pe Mângâietorul – Duhul. S-a pogorât Duhul Sfânt şi rămâne în Biserică, săvârşind lucrarea lui Hristos în fiecare credincios. Fiecare creştin este părtaş al Duhului. Acest lucru este atât de trebuincios, că cel care nu are Duhul nu este al lui Hristos. Aşadar, cercetează-te binişor: oare este în tine Duhul harului? Căci el nu rămâne la toţi, ci se mai întâmplă să şi plece. Iată semnele lucrării Duhului în om: mai întâi vine duhul pocăinţei şi îl învaţă pe creştin a se întoarce către Dumnezeu şi a-şi îndrepta viaţa; duhul pocăinţei, săvârşindu-şi lucrarea, îl încredinţează pe creştin duhului sfinţeniei şi curăţiei, căruia îi urmează, în sfârşit, duhul înfierii. Trăsătura celui dintâi e râvna iubitoare de osteneală; trăsătura celui de-al doilea – căldura şi dulcea ardere a inimii; trăsătura celui de-al treilea – simţirea înfierii, ce face să iasă din inimă suspinarea către Dumnezeu: „Avva Părinte!”. Ia aminte pe care din aceste trepte te găseşti. Dacă pe nici una, se cuvine să te îngrijeşti mai mult de sufletul tău.”

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucureşti, 2006)

“Arie tăgăduia dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu şi deofiinţimea Lui cu Dumnezeu Tatăl. Împotriva lui s-a ridicat întreaga Biserică; toţi credincioşii, din toate colţurile lumii, au mărturisit într-un glas că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, Dumnezeu din Dumnezeu, Născut, nu făcut, deofiinţă cu Tatăl. Cineva s-ar putea gândi că această unire de cuget va fi fost roada unei însufleţiri întâmplătoare, dar această credinţă a trecut mai apoi prin încercări cumplite, atunci când de partea arienilor au trecut puterea şi mărimile. Nici focul, nici sabia, nici prigoanele n-au putut s-o nimicească, şi ea a fost mărturisită pretutindeni de către toţi, îndată ce a luat sfârşit strâmtorarea din partea puterii lumeşti. Asta înseamnă că ea alcătuieşte inima Bisericii şi esenţa mărturisirii ei. Slavă Domnului, Care păstrează în noi această credinţă! Fiindcă atâta vreme cât ea dăinuie, încă suntem creştini, cu toate că trăim rău; dacă ea ar pieri, aceasta ar însemna sfârşitul creştinismului.”

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 88.)

“Zicea Sfântul Grigorie Dialogul, papa Romei, către arhidiaconul său Petru: “Robul lui Dumnezeu Prov mi-a spus mie despre sora lui Muza că, fiind copilă, într-o noapte i s-a arătat ei, în vis, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Pururea Fecioara Maria, căreia îi urmau nişte fecioare de o vârstă cu Muza. Şi a întrebat-o Stăpâna pe Muza: Oare voieşti ca împreună cu aceste fecioare să vieţuieşti şi să-mi urmezi mie? Răspuns-a Muza: Voiesc, Doamne. Şi i-a poruncit Stăpâna, ca de acum să lase jocurile copilăreşti şi să fie cuminte, că, la treizeci de zile, ea va veni şi o va aşeza cu fecioarele acelea. Deci Muza, deşteptându-se, şi-a schimbat obiceiul din ceasul acela, şi şi-a lepădat toată mintea copilărească. Părinţii ei minunându-se şi întrebând-o pe ea despre acel vis, ea le-a răspuns că a văzut pe Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, şi a luat o poruncă de la ea, de ziua în care o să se ducă şi o să se aşeze cu fecioarele cele ce îi urmau Ei. Deci, sosind ziua a douăzeci şi cincea, Muza a fost cuprinsă de friguri, iar la treizeci de zile, când s-a apropiat ceasul de a merge la aceea care i s-a arătat în vis, iarăşi a văzut pe Preacurata, venind la ea cu fecioarele acelea. Atunci, ea a început a zice, cu glas lin, către cea care o chema pe ea: Iată viu, Doamnă, viu. Şi cu acest cuvânt şi-a dat sufletul în mâinile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, iar sufletul eu, ieşind din trupul cel fecioresc, s-a sălăşluit cu sfintele fecioare.”
Dumnezeului nostru, slavă.”

(Proloagele – Vieţile Sfinţilor şi cuvinte de învăţătură pe luna mai, ziua a 16-a, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova)

Luna mai in 14 zile, pomenirea Sfantului staret Serapion Sindonitul (+ 388).

In partile Egiptului era un oarecare staret, cu numele Serapion, care, se chema Sindonitul, ca nu avea mai multe haine de acoperit trupul, in afara de o imbracaminte numita sindon. Acesta, din tinerete, s-a facut monah si n-a castigat nici un fel de averi pe lumea aceasta, nici chilie, nici adapostire, ci, asa ii era viata lui, ca a unei pasari, nici in casa acoperita nu voia sa stea sau sa se odihnesca. Ci, purtand o camasa si o Evanghelie mica, mergea din loc in loc si unde il apuca noaptea, acolo se odihnea. Iar dimineata, sculandu-se, nu petrecea in acelasi loc, ci, iarasi, umbla, si de aceea, de catre cei mai multi, era numit om fara de patima. De multe ori, il aflau trecatorii afara din satul in care petrecuse mai inainte, stand langa cale si plangand cu amar; si-l intrebau, zicand: “Pentru ce plangi batrane ?” Iar el raspundea catre dansii: “Domnul meu mi-a incredintat mie bogatia sa, iar eu am pierdut-o si l-am pagubit si ma va pedepsi“. (Dar, aceasta o graia ca pilda, ca Domn numea pe Dumnezeu, iar bogatia, sufletul sau, cel zidit dupa chipul lui Dumnezeu si rascumparat cu sangele Fiului lui Dumnezeu). Iar cei ce auzeau aceasta, nu intelegeau ce graieste, ci despre aur credeau ca vorbeste el. Deci, ii aruncau lui unii putina paine, altii poame, si-i ziceau: “Iale pe acestea frate, iar pentru bogatia pe care ai pierdut-o, nu te mahni, ca Dumnezeu poate sa ti-o trimita inapoi“. Si raspundea lor staretul: “Amin, amin!

Mergand la Alexandria, l-a intampinat un sarac gol si tremunnd de frig. Si, stand, a inceput a gandi: “Cum eu, socotindu-ma ca sunt pustnic si lucrator al poruncilor lui Hristos, port haina, iar acest sarac se topeste de frig si eu nu ma milostivesc spre el ? Cu adevarat, de nu voi acoperi goliciunea lui si de-l voi lasa pe el sa moara de frig, ma voi osandi in ziua judecatii, ca un ucigas.” Si, dezbracand de pe sine, sindonul, l-a dat saracului. Si statea gol, tinand la subtioara Sfanta Evanghelie, pe care o purta. Trecand pe acolo un cunoscut al lui si vazandu-l gol, i-a zis: “Parinte Serapion, cine te-a dezbracat pe tine ” iar el, aratand Sfanta Evanghelie, i-a zis: “Aceasta m-a dezbracat.” Dupa aceea, a inlalnit pe un om, pe care il duceau la temnita, pentru datorie, si, fiindu-i mila de el si neavand ce sa-i dea lui, a vandut Evanghelia, pe care o purta, si a platit datoria acestui om. Astfel, s-a dus gol la coliba in care petrecea.

Vazandu-l gol, ucenicul i-a zis: “Parinte, unde este haina ta, cea mica ?” Raspuns-a staretul: “Am trimis-o pe ea inainte, fiule, fiindca, in locul aceleia, imi trebuie una mai buna“. Si, iarasi, a grait ucenicul: “Dar, Evangheiia unde este ?” Raspuns-a staretul: “Cu adevarat, fiule, aceea imi zicea mie in toate zilele: Vinde averea si o da saracilor, ca sa o afli in ziua Judecatii, deci, am ascultat cele cuprinse in ea si am facut precum ma sfatuia ea, adica, am vandut-o si banii i-am dat celui ce avea trebuinta, ca sa aflu indrazneala inaintea Dumnezeului nostru Iisus Hristos, dupa cum am citit in sfanta Lui Evanghelie“. Iar un necunoscut i-a dat lui alt sindon vechi si rupt, ca sa se acopere.

Acest staret, ravnitor cu duhul si cu adevarat sarac, dupa multe calatorii, a mers in Elada si a petrecut in Atena trei zile. Acolo, neputand sa capete de la cineva paine, a flamanzit, fiindca nimeni nu-i da nimic; iar sa cumpere, nu avea cu ce, ca, ascultand cuvantul lui Hrislos, niciodata nu purta vreun ban de arama, nici punga nu avea, nici cojoc si nici altceva, decat numai sindonul cel rupt, cu care isi acoperea goliciunea trupului. In ziua a patra, flamanzind foarte tare, a stat in cetate, la un loc foarte inalt, si a inceput a plange si a striga: “Barbati ai Atenei, ajuta-ti-ma“. Si s-au adunat la el filozofii, care erau mai mari in cetate si l-au intrebat: “De unde esti batranule ? Si de ce suferi ?” Iar el a zis: “Cu neamul, sunt egiptean, si, de cand am iesit din patria mea, in trei datorii am cazut; deci, doi datornici m-au lasat, neavand ce sa ia de la mine, iar al treilea, inca nu ma paraseste, ci isi cere mereu datoria sa“. Iar filozoni l-au intrebat: “Cine sunt datornicii tai si care este cel ce te tulbura ? Spune noua ca sa te ajutam“.Atunci staretul le-a zis: “Din tinerete m-a tulburat pofta trupeasca, iubirea de arginti si foamea pantecului. Deci, de cele doua dintai, m-am izbavit si nu ma mai tulbura, pentru ca nu poftesc placeri trupesti, nici averi nu-mi trebuie, dar flamanzirea nu vrea sa ma lase. Ca este a patra zi, astazi, de cand n-am mancat si nu inceteaza a ma supara pantecele, cerand datoria cea obisnuita de hrana“. Deci, unii din filozofi, socotind ca graieste cu inselaciune, i-au dat un galben. Si-l urmau de departe, vrand sa vada ce face cu galbenul acela. Iar el, luand acel galben, a alergat la vanzatorul de paine si, punand galbenul inaintea acelui ce vindea, a luat o paine si s-a dus si nu s-a mai aratat in cetatea aceea.

Atunci filozofii au cunoscut ca, adevarat, barbatul acela este imbunatatit. Deci, au dat pentru paine pretul cel cuvenit vanzatorului, iar galbenul lor l-au luat inapoi. .

Fericitul Serapion, ducandu-se in partile Lacedemoniei, a auzit despre un om mare din cetate, ca tine credinta maniheilor, desi este imbunatatit cu viata. Deci, s-a dus la el si i s-a vandut pe sine rob si, dupa doi ani, l-a izbavit pe el de erezie, cu darul lui Hristos si l-a intors la dreapta credinta a Bisericii, impreuna cu femeia si cu toata casa lui. Aceia l-au iubit pe el, nu ca pe un rob credincios, ci ca pe un adevarat parinte, si-l cinsteau foarte mult si, bucurandu-se slaveau pe Dumnezeu de izbavirea lor din ratacire. Deci, staretul, petrecand la el, pe cat era cu trebuinta spre mantuirea lor si inapoind pretul cel luat de la ei, pentru sine, s-a dus de acolo si, dupa obiceiul sau, umbla prin tari si prin cetati.

Se povesteste despre el si aceasta, ca, mai inainte, fiind tanar, s-a vandut pe sine unui lautar elin, pe douazeci de galbeni, pe care, pastrandu-i, i-a inapoiat celui ce-i daduse, dupa ce l-a intors pe el si toata casa lui la Hristos Dumnezeu; ca lautarul vazuse pe robul sau petrecand in toate zilele in postire, deoarece gusta, numai seara, putina paine si bea apa cu masura, iar noaptea, sculandu-se, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Pentru aceea, s-a umilit, mai intai, el, stapanul, apoi femeia lui, si, dupa aceea, toata casa lui, crezand in Hristos, adevaratul Dumnezeu si primind Sfantul Botez. Si i-au zis lui: “Vino, frate, sa te eliberam de robia ta, ca tu ne-ai eliberat din robia diavolului“. Iar el le-a zis lor: “De vreme ce Dumnezeul meu a lucrat mantuirea sufletelor voastre, va voi spune taina mea: Eu, fiind liber, de neam din Egipt, vazandu-va pe voi in mare ratacire si pierzanie, mi s-a facut mila de voi. De aceea, m-am vandut voua, ca sa pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, a va povatui la calea mantuirii. Deci, acum, mantuindu-va Domnul, prin mine, smeritul, luati-va argintii vostri, iar eu ma voi duce, ca sa ma ingrijesc de mantuirea altora.” Insa, ei l-au rugat mult, zicand: “Te vom cinsti ca pe un parinte si domn al nostru: iata, de acum, tu sa ne fii stapan, iar noi sa-ti fim robi, numai sa nu te duci de la noi“. Dar ei n-au putut sa-l induplece si, nevoind sa ia argintii, ii ziceau: “Sa-i imparti, parinte, la saraci, ca noi ne indestulam cu mantuirea noastra“. Omul lui Dumnezeu le-a raspuns: “Voi singuri sa impartiti cele ce sunt ale voastre, ca eu argint strain nu dau la saraci“. Iar ei iarasi il rugau, ca, macar din an in an, sa-i cerceteze. Deci, s-a dus de la ei in alte parti.

Odata, a aflat o corabie plecand de la Alexandria spre Roma si, dorind sa se duca acolo, a intrat in ea. Iar corabierii, pornind, n-au intrebat pe batran de a adus ceva pe corabie, ca socoteau ca unul dintr-insii a luat lucrurile batranului in corabie, desi il vedeau in sindonul acela vechi si rupt, si credeau ca are platit pretul calatoriei. Dupa ce s-a departat de mal, ca la cinci sute de stadii, au inceput calatorii a manca la apusul soarelui, iar pe staret, vazandu-l ca nu mananca nimic, socoteau ca posteste in ziua aceea. Vazandu-l, insa, a treia zi, ca nu manca nimic, socoteau ca boleste de raul marii si nu poate sa manance. Dupa aceea, in ziua a patra si a cincea, vazandu-l petrecand nemancat, l-au intrebat: “Omule, pentru ce nu mananci ?” Iar el a raspuns: “De vreme ce nu am ce manca, de aceea nu mananc“. Si se intrebau unul pe altul, cine a luat in corabie lucrurile acestui om ? Deci, instiintandu-se ca n-a adus nimic cu el, au inceput a carti impotriva lui, zicand cu manie: “Pentru ce ai intrat aici, neavand nimic ? Ce vei manca ? Si cu ce ne vei plati noua pretul, care se cade ?” Iar staretul le-a raspuns: “Eu, precum ma vedeti, n-am mai mult decat aceasta haina veche si rupta, care este pe mine. Iar, de nu voiti sa ma duceti cu voi, atunci sa ma intoarceti si sa ma lasati acolo de unde m-ati luat“. Iar el au zis: “Macar de ne-ai da si o suta de galbeni, ca sa intoarcem pentru tine, n-am vrea sa facem aceasta, de vreme ce avem vant bun in ajutor, in calea in care ne aflam“. Deci, au ingaduit pe staret, in corabie, hranindu-l pentru Dumnezeu.

Iar Cuviosul, mergand la Roma, cerceta pe toti de care auzea ca vietuiesc cu bunatati si, vorbind cu ei, primea folos, ca pentru aceea umbla ca un calator, ca sa-si adune duhovniceasca bogatie si sa-si cumpere cerestile bunatati, pentru odihna vesnica, pe care le-a si castigat, cu darul Domnului nostru Iisus Hrislos a Caruia este slava in veci. Amin.

Sursa: aici (Proloagele si cuvinte de invatatura, luna mai, Editura Arhiepiscopiei Craiovei)

“…Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre”

„Tânărul şi nefericitul prinţ Louis (Ludovic) Napoleon, fiul împăratului Napoleon al III-lea, îşi pierdu viaţa într-o luptă cu duşmanul, din pricina unei întârzieri de câteva minute. Şi iată cum: El se deprinsese de mic copil ca, ori de câte ori era chemat la masă şi se întâmpla jucându-se… ridica degetele mâinilor în sus, arătând prin aceasta că se roagă să mai fie lăsat zece minute cu copiii la joacă. Astfel a rămas cu deprinderea aceasta prostească de a mai zăbovi zece minute, după orice chemare care venea de la mai marii săi.
Ajungând vârstnic, deveni comandantul unui corp de armată. Într-o luptă năpraznică cu vrăjmaşii săi, prinţul fiind obosit, se retrase într-un loc, departe de tabăra vrăjmaşă, şi descălecă de pe cal să se odihnească o clipă. Ofiţerul care-l întovărăşea, dându-şi seama de primejdia ce-l pândea, îl sfătui să se urce pe cal şi să plece, dar prinţul îi spuse că mai stă numai zece minute. În vremea aceasta, vrăjmaşul înaintă, şi când prinţul s-a repezit să se urce pe cal şi să fugă, s-a pomenit lovit în piept de un glonţ. Acele zece minute de întârziere au fost pieirea lui.
Când maică-sa, împărăteasa Eugenia, află despre această groaznică veste şi i se povesti cum s-a întâmplat nefericirea, zise cu multă durere de inimă:
– Iarăşi cele zece minute. Şi povesti apoi cum din copilăria lui prinţul avea obiceiul să ceară pentru orice un răgaz de zece minute. Era trimis să se culce?
– O, mămico, mai lasă-mă zece minute, răspundea el.
– Trebuia să se scoale?
– Peste zece minute, se ruga el, acoperindu-se din nou cu plapuma.
Totdeauna zece minute, şi aceste zece minute de întârziere îl costară viaţa.
Iată unde duce amânarea, pregetarea! Tot la fel vor păţi şi cei ce pregetă, amână vremea de pocăinţă de azi pe mâine. Încetul cu încetul, tot repetându-se, această amânare se face deprindere rea, apoi obicei rău, nărav rău, şi, „năravul din fire n-are  lecuire”. Acest rău nărav aduce apoi pierderea sufletului, cum au adus şi prinţului Louis Napoleon pierderea vieţii cele zece minute amânate.
Iubiţilor! Să nu ne obişnuim a tot zice: „Suntem tineri şi pentru pocăinţă aşteptăm bătrâneţea pentru a ne pregăti şi a ne face vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu; ci, „… noi să ne ostenim lucrând cele plăcute lui Dumnezeu pentru a intra întru acea odihnă, ca să nu cadă cineva întru acea pildă a neascultării” (Evr.4, 11-16)”
(Protos. Nicodim Mândiţă, Oglinda duhovnicească, Editura Agapis, 2008)

“Un tată cu fiul său duceau la târg un asin, să-l vândă. Tatăl şi fiul mergeau pe jos.
– Ce oameni proşti! – grăiră trecătorii… îşi rup încălţămintele şi picioarele ca să cruţe potcoavele măgarului…
Atunci tatăl se sui călare pe asin.
– Ce tată fără pic de inimă! – grăiră alţi trecători… uite că n-are milă de copilul lui; îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos.
Tatăl se dete jos de pe asin şi îl sui pe copilul său.
– Poftim! – grăiră alţi trecători, nu peste mult… Şi ăsta se cheamă copil cu bună creştere?… bătrânul lui tată să bată drumul pe jos, iar el să stea călare.
– Ce-i de făcut cu oamenii ăştia? – îşi zise în sine tatăl…
Şi se sui şi el pe asin, alături de copil, în nădejdea că astfel va astupa gurii lumii. Dar ţi-ai găsit-o! Abia făcură câţiva paşi şi oamenii începură:
– Uite, ce oameni tirani! Două matahale de oameni sănătoşi se suie pe un biet asin!…
– Ascultă, fiule – zise atunci tatăl – cu oamenii ăştia nu mai este de ieşit la cale… Hai să mai încercăm una.
Şi se coborâră tatăl şi fiul de pe asin… Luară o prăjină de lemn şi, legându-l pe asin, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Atunci trecătorii începură a râde cu hohot ca de nişte nebuni. De supărare, se spune că bătrânul a trântit asinul într-un râu şi s-a întors acasă fără el.
Istorioara aceasta e cu multă învăţătură. Ea ne arată ce păţeşte omul când se ia după gura lumii. Gura lumii este o mare putere şi ea stă, de regulă, în slujba răului, în slujba lui satana. Gura lumii se amestecă şi în mântuirea sufletului. Gura lumii e cea dintâi armă pe care o ridică diavolul contra mântuirii unui suflet. Îndată ce te laşi de răutăţi şi apuci pe calea Domnului, „gura lumii” nu te mai scoate din „sectar”, „ţicnit”, „smintit” etc. Oriunde se hotărăşte un suflet pentru Domnul, acolo hop! aleargă şi gura lumii. Şi te miri de unde scoate răutăţile ei. Şi mai ales te miri de oameni cum ascultă de aceste răutăţi! Gura lumii, de regulă, este gura diavolului şi oamenii ascultă de „gura” asta mai ceva ca de Sfânta Scriptură. De Cuvântul lui Dumnezeu n-ascultă, dar de gura lumii da.
Este destul, de pildă, ca gura lumii să-l mintă pe om că Biblia e o carte sectară, pentru ca omul să fugă de Cartea lui Dumnezeu. Este destul ca gura lumii să spună că o adunare creştin-ortodoxă este o mişcare „sectară”, pentru ca omul să se ferească de ea ca de lepră.
Dragi creştini! Vreţi să apucaţi pe calea mântuirii? Nu ascultaţi de gura lumii şi apucaţi cât mai degrabă. Aţi apucat pe calea mântuirii? Nu ascultaţi de gura lumii, ci mergeţi înainte, căci altminteri nimeriţi şi voi ca omul din păţania de mai sus. Acela şi-a pierdut asinul, ascultând de gura lumii, iar voi vă pierdeţi sufletul.”
(Protos. Nicodim Măndiţă, Oglinda duhovnicească, vol. 5, Editura Agapis, 2008, p.79-80)

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.