În Duminica dinaintea Botezului Domnului, Biserica ne pune înainte chipul impresionant al celui care a fost ÎnainteMergătorul şi Botezătorul Domnului, cel care „boteza cu apă spre iertarea păcatelor”, „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” – nu într-o pustie în sensul de deşert, ci în pustia sufletească a celor care, acum ca şi atunci, sau acum mai mult ca oricând, nu mai au urechi să audă cuvântul lui Dumnezeu sau nu mai vor să ştie de Dumnezeu:
“Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: “Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.:
(Marcu 1, 1-8)
Comentariul Sfântului Teofan Zăvorâtul ne lămureşte relaţia dintre credinţă şi pocăinţă: “Mai înainte ca Domnul să Se arate poporului şi să purceadă la lucrarea săvârşirii iconomiei mântuirii noastre, a fost trimis Sfântul Ioan Înaintemergătorul ca să-i pregătească pe oameni spre a-L primi pe Hristos. Această pregătire consta în chemarea la pocăinţă; şi, de atunci, pocăinţa a devenit calea spre Domnul Mântuitorul şi pragul credinţei în El. Mântuitorul Însuşi Şi-a început propovăduirea prin cuvintele: “Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. 1, 15). Pocăinţa şi credinţa se întăresc una pe cealaltă în cel ce caută mântuirea. Pocăinţa îl apasă cu povara păcatelor şi îl înfricoşează cu nemitarnica judecată a dreptăţii dumnezeieşti. Vine însă credinţa şi i-L arată pe Izbăvitorul, Cel ce ridică păcatele lumii. Cel ce se pocăieşte se alipeşte de Izbăvitorul şi, lepădând povara păcatelor prin mărturisire, aleargă cu bucurie în urma Lui, pe calea poruncilor Lui. În acest chip, credinţa se naşte din pocăinţă şi se sprijină pe ea. Cel ce se pocăieşte se ţine strâns de credinţă, fiindcă îşi simte izbăvirea. Credinţa trăieşte din pocăinţă. Fără pocăinţă, ea se aseamănă unui pom lipsit de sevă, uscat şi neroditor“. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri la Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p.11)
