“Acesta a fost din Cezareea Palestinei şi a trăit pe vremea împărăţiei lui Constanţiu, fiul marelui Constantin (337-361). Încă de pe când era de 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a retras către sihăstrie, locuind într-o peşteră de pe muntele Corabiei, din apropierea cetăţii şi ducând o viaţă pustnicească de osteneală, înfrânare şi de rugăciune. Şi aşa, trăind vreme de 25 de ani, s-a dus vestea în tot ţinutul, până departe, de faptele şi de viaţa lui cea îmbunătăţită, că primise de la Hristos până şi darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfătuirile lui cele înţelepte.
Deci, întru alte ispitiri, a îngăduit Dumnezeu, în viaţa Sfântului şi o diavolească ispitire ca aceasta. Că, auzind o femeie desfrânată, anume Zoe, cuvintele de laudă ce se spuneau, de către oamenii din Cezareea, despre viaţa Sfântului, a zis către dânşii: “Pentru ce găsiţi vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele vieţuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci, de voi merge eu la dânsul, fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este, cu adevărat, om fără prihană”.
Deci, s-a îmbrăcat ea în haine sărăcăcioase – luând într-o traistă hainele ei cele luminoase – şi, ieşind din cetate, s-a dus la acel munte unde era sfântul. Iar dacă a înserat, a început vânt cu furtună şi ploaie mare în noaptea aceea. Şi s-a apropiat femeia de chilia Sfântului şi a început a plânge ca şi când ar mânca-o fiarele, de-ar rămâne afară. Deci, se ruga de Sfântul să o primească în chilia lui. Drept aceea, Cuviosul, văzând că este cu neputinţă a o lăsa afară, a primit-o înlăuntru, iar el s-a dus în încăperea din fundul chiliei.
Iar când a fost dimineaţă, văzând-o Sfântul schimbată la haine şi împodobită, a întrebat-o: “Cine eşti şi la ce ai venit?” Iar ea, fără de ruşine, a zis: “Pentru tine”. Şi îndată a început a defăima viaţa monahilor care îndeamnă pe creştini să fugă de însoţirea cu femei, şi, zicând că însoţirea nu împiedică evlavia şi că toţi drepţii Legii Vechi au fost căsătoriţi. Deci, cu vorbe ca acestea, neruşinata îl îndemna la păcat. Iar Cuviosul, ascultând-o, se învoia puţin câte puţin, în inima sa, şi cuprins fiind cu braţele şi cu limba ei cea amăgitoare, sta aproape să cadă. Dar era ceasul când credincioşii aveau obiceiul să vină la el pentru binecuvântare. Şi, nevoind el să fie prins asupra păcatului, a ieşit afară din chilie să-i întâmpine. Şi, fiind afară, darul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul. Şi, aducând multe găteje şi aprinzându-le în chilie, a sărit în mijlocul lor, dojenindu-se pe sine şi zicându-şi: “De vei putea, Martiniene, să rabzi focul gheenei, apropie-te de femeie şi săvârşeşte păcatul. Dar cum vei răbda focul cel veşnic, dacă pe acesta nu-l poţi răbda?” Şi aşa, arzându-se pe sine, şi-a smerit sălbăticia trupului. Şi s-a cutremurat desfrânata şi îndată a înţeles greutatea păcatului. Şi, cerând iertare, se ruga de Sfântul s-o îndrepte şi pe ea pe calea mântuirii. Iar el, înţelepţind-o, a trimis-o la mănăstirea Sfintei Paula, din Betleem, unde s-a făcut monahie.
Deci, vindecându-se de rănile focului şi înţelegând că lupta cu ispitele trupeşti cere să fugi din faţa lor, Sfântul a mers la mare. Şi, învoindu-se cu un corăbier, şi-a părăsit chilia şi s-a mutat pe o mică insulă, de piatră, foarte departe, în mijlocul mării, încât nu se vedea nicidecum uscatul. Şi îi aducea corăbierul, de două sau trei ori pe an, pâine şi apă şi ramuri de finic, pentru împletiturile cu care îşi plătea puţina hrană ce i se aducea.
Şi, trăind aşa zece ani, în multă linişte, a trebuit să plece şi de acolo. Că, ridicându-se furtună pe mare, o corabie s-a spart de o stâncă, înecându-se toţi cei care se aflau într-însa. Şi n-a scăpat nimeni, în afară de o fată, ce se ţinea de o scândură. Aceasta, văzând pe Sfântul, îi cerea ajutor. Şi Cuviosul scoţând-o din mare, deasupra pe piatră, îndată a lăsat fetei hrana şi adăpostul său, iar el, zicându-şi: “Fugi, Martiniane, să nu te ajungă ispita”, s-a aruncat în valuri, şi sprijinit de nişte delfini, a ieşit la uscat.
Dar era acum în mare nedumerire, în ce chip să-şi petreacă cealaltă rămăşiţă a vieţii lui. Şi i s-a descoperit că nu se va izbăvi de ispite decât pribegind din loc în loc, până la sfârşitul vieţii. Deci, pornind în pribegie şi străbătând multe cetăţi, a sosit şi la Atena, şi, intrând în biserica mare de-acolo, s-a întins pe pământ şi, de faţă fiind episcopul cetăţii, Sfântul şi-a dat, în mâna lui Dumnezeu, sufletul său de mare nevoitor şi mucenic al vieţii curate.
Şi se spune că şi cele două femei, Zoe şi Fotina, şi-au săvârşit viaţa dobândind de la Duhul Sfânt semnele sfinţeniei. Dumnezeului nostru, slavă!”
(din Proloagele pe luna februarie, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, p.37-38 )
