Vor trece peste lume crunte roţi
ca tunetul cu greii lui saboţi
sau poate-o arde-n cer Casiopeea
şi umbre dulci, tiptil ca nişte hoţi,
şi-or furişa în taine-albastre cheia…
Nu ştim cum o să fie clipa-aceea,
dar vom pleca pe rând toţi, toţi.
Nu ştim cum va fi clipa. Poate unii
s-or agăţa de prag cu braţ flămând,
alţii vor vrea să plece mai curând;
unii-n genunchi, iar alţii ca gorunii,
înalţi şi drepţi sub fulger sângerând,
dar beţi de ţuica tare a furtunii.
Nu ştim cum va fi clipa pentru unii,
dar vom pleca pe rând, pe rând…
Şi de-om pleca şi cei ce n-or s-adune
pe tâmple nici un spin aurifer,
şi cei ce-am strâns din lupte şi din fier
o zdreanţă sfântă ca o rugăciune,
cu toţi vom şti la porţile de ger
că-n lăcrimarea clipei care-apune
palpită veşnicii care nu pier…
Toţi vom pleca, dar nimeni nu va spune
că nu-şi avu în lut un strop de cer.
Şi toţi vom duce-n noi câte-o minune.
Vezi, îmbătrânim
Vezi, îmbătrânim, îmbătrânim…
În zadar ne colbăiră anii,
căci cu fruntea de pereţi tot ne lovim,
ne julesc scaieţii, bolovanii,
Din ce-a fost n-am învăţat nimic.
Am rămas ca-n clasele uitate,
când aveam opt ani şi când, în spate,
ne-aducea gutui câte-un pitic.
Ca şi-atunci, naivi şi-ncrezători,
vrem să prindem luna-n chiparoase
şi ne urzicăm genunchii-n flori,
ne-nţepăm în stele veninoase.
Ne cioplim aripi, stricăm păpuşi,
dăm cu tifla zărilor amare.
Ne jucăm de-a baba oarba, după uşi,
bâjbâim după-un crâmpei de soare.
Ca şi-atunci, mai batem ţurca-n cer,
călărim pe şubrede şindrile…
Nu, n-am învăţat nimic. Ca ieri,
viaţa noastră e un joc de bile.
Ne luăm cu visele la trântă,
ca să ne doboare în noroi…
Haimana, golan cu fruntea sfântă,
visule, de ce-ţi baţi joc de noi?
Am rămas ca-n clasele primare,
zurbagii şi şchipătând pe străzi.
Nici din cărţi n-am scos vreo taină mare:
zvârle-le, să putrezească-n lăzi.
Ne minţim cu câte-o stea beteagă
sau cu umbra unui înger mic…
Vezi, îmbătrânim, poete dragă -
din ce-a fost n-am învăţat nimic.
(Radu Gyr, Poezii, vol.II – Stigmate, Editura Marineasa, Timişoara, 1993)
