Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Marturii din temnitele comuniste’ Category

Astăzi se împlinesc 57 de ani de la trecerea la cele veşnice a celui ce a fost supranumit, de toţi cei care l-au cunoscut, “Sfântul închisorilor”, pentru viaţa sa de curăţie, de luptă aspră cu patimile – fie ele la nivel de gând – şi de jertfelnicie pe altarul slujirii lui Dumnezeu şi semenilor.

“În 1951, atât Valeriu, cât şi pastorul Wurmbrand se aflau în infirmeria penitenciarului Tg.Ocna, bolnavi de tuberculoză, aproape de moarte. Deşi pentru deţinuţi medicamentele erau aproape imposibil de obţinut, cineva din grupul lui Valeriu a reuşit să obţină câte ceva într-un pachet din partea familiei. Cu sănătatea îmbunătăţită, acesta le-a dat lui Valeriu, care era pe moarte, iar Valeriu le-a oferit în secret pastorului Wurmbrand. Rezultatul a fost că Richard Wurmbrand a supravieţuit, iar Valeriu Gafencu a murit. (Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu să-şi cunoască ziua morţii; pe 2 februarie el şi-a rugat prietenii să-i procure o cămaşă albă şi o lumânare pentru ziua de 18 februarie. Pe 17 februarie i-a spus lui Ioan Ianolide: “Mâine voi muri. Vreau să-mi iau rămas bun de la cei mai apropiaţi prieteni”. Călăul Petre Orban a plecat din închisoare întreaga zi pentru a-i lăsa să-şi ia rămas bun de la Valeriu.) Înainte ca Valeriu să moară, pastorul Wurmbrand i-a spus: “Aş vrea să intru în Împărăţia cerurilor pe aceeaşi poartă ca tine!” Valeriu nu avea decât 30 de ani când a plecat din lumea aceasta. Fapt interesant, Richard Wurmbrand a decedat exact în ajunul împlinirii a 49 de ani de la adormirea lui Valeriu, fiind astfel legat prin moarte de omul care îi salvase odinioară viaţa.””
(Stoia Sorin, în Student Valeriu Gafencu, “Calea spre fericire – Scrisori trimise din închisoare celor dragi“, Editura Agaton, Colecţia Rugul Aprins, Făgăraş, 2006)
ianolide-gafencu-la-galda
În cartea-document Întoarcerea la Hristos, Ion Ianolide – prietenul cel mai bun al lui Valeriu Gafencu – dă mărturie despre fericirea de a fi cunoscut “un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos“:
“Când L-a aflat pe Domnul, Valeriu a lepădat totul şi I s-a dăruit complet şi definitiv. A urmat lupta cea mare: războiul cu patimile, paza gurii şi a tuturor simţurilor, stăpânirea formelor exterioare de manifestare, curăţirea gândurilor şi a celor mai fine mişcări lăuntrice, aşa încât Duhul Sfânt a pătruns treptat trupul, sufletul, mintea şi toată viaţa lui.
În mijlocul tulburatei vieţi a temniţei, Valeriu era stânca neclintită şi pură a credinţei. Omul său lăuntric se desăvârşise. Impetuozitatea îi era blândă, dăruirea lui părea că cerşeşte, înălţimile sufleteşti îi erau pline de smerenie. Era nevinovat ca un copil, şi umil ca un păcătos. Deşi ascultat de toţi, era smerit ascultător, deşi slujit în boală părea că el slujeşte, deşi epuizat de chinuri, puteri tainice îl făceau tare. Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era plin de har, mintea lui era încărcată de daruri şi lumini cereşti. Eul său era mort întru Iisus şi Iisus era viu în Valeriu. (…)
Să nu vă pară însă prea straniu, prea celest, prea sus, căci Valeriu era un suflet cald şi modest, care învăluia în iubirea sa pe toţi. Necruţător cu sine, avea multă înţelegere pentru lume, cu toate rătăcirile ei. Vedea cu luciditate decăderea oamenilor, era trist şi se ruga fierbinte pentru ei, făcându-şi un ţel suprem şi jertfelnic din izbăvirea lor. (…)
Ultimii ani de viaţă ai lui Valeriu au fost plini de durere: temniţă, foame, frig, prigoană, umilinţă, teroare, izolare, boală, prăbuşirea unor credincioşi şi naşterea altora, un sfârşit care a venit lent, conştient, chinuitor. Suferinţa sa trupească a fost imensă, dar a dominat-o prin puterea dată lui de Sus, şi a ajuns la biruinţa din urmă. Strălucirea sfinţilor este reală şi de ea a fost învrednicit Valeriu la sfârşitul vieţii. Deşi murea mereu, el învia necontenit în duh. Moartea murise în Valeriu.”
(Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă, Editura Christiana, Bucureşti, 2006, p.221-222)

Câteva date biografice:
“Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921, în localitatea Sângerei, judeţul Bălţi, din Basarabia. A urmat şcoala primară la Sângerei, iar cursurile secundare la Liceul “Ion Creangă” din Bălţi, între anii 1932-1940. Absolvind liceul în vara anului 1940, la doar câteva zile după bacalaureat, a intervenit uraganul ocupaţiei sovietice. Valeriu a reuşit cu greu să treacă Prutul, a ajuns la Iaşi, lăsându-şi părinţii şi surorile sub ocupaţie, despărţindu-se – nu ştia că definitiv – de tatăl său, care, în toamnă, a fost ridicat şi dus în Siberia, unde şi-a sfârşit viaţa nu se ştie când.
Valeriu Gafencu devine student al Facultăţii de Drept a Facultăţii din Iaşi în anul 1940. În anul 1941 (la numai 20 de ani!, n.n.) a fost condamnat pe motive politice la 25 de ani muncă silnică. Din anul 1941 până în 1949, Valeriu s-a nevoit în cea mai grea închisoare din ţară, cea de la Aiud. În anul 1949, fiind bolnav de TBC, a fost transferat la Tg.Ocna, de unde, în ziua de 18 februarie 1952, sufletul său s-a înălţat la Cer, unde s-a întâlnit cu Mântuitorul, pe care L-a iubit toată viaţa.” (Stoia Sorin, în Student Valeriu Gafencu, “Calea spre fericire – Scrisori trimise din închisoare celor dragi“, Editura Agaton, Colecţia Rugul Aprins, Făgăraş, 2006, p.8)

Mai multe puteţi citi aici.
Ascultaţi, vă rog,  şi versurile acestui Colind pentru deţinuţi.

Read Full Post »

Sub acest titlu am descoperit acum câteva luni, cu totul “întâmplator”, pe internet, o emisiune de la Radio România Actualităţi (Semnături celebre) care l-a avut ca invitat pe Părintele Atanasie Ştefănescu de la Mănăstirea Petru-Vodă, “român pâna în străfundurile fiinţei sale” şi unul dintre cei care au avut curajul să înfrunte comunismul (fapt pentru care a şi fost întemniţat). Vă mărturisesc că puţine lucruri (cărţi, cuvinte duhovniceşti) m-au însufleţit aşa de tare ca înregistrarea cu acest Mare Părinte al neamului nostru (din păcate nu l-am cunoscut personal), care între timp a trecut la Domnul, după cum am aflat ulterior (în luna februarie a acestui an).
Emisiunea a fost difuzată acum un an, în Postul Naşterii Domnului, şi este “presărată” cu poezii de Nichifor Crainic si Radu Gyr, colinde ca “Linu-i lin”, scris de Constantin Dragodan în memoria celor prigoniţi în temniţele comuniste, sau “Sufletele foştilor zidari”, de Tudor Gheorghe.
De aceea, VĂ ROG să ascultaţi această emisiune, mai ales acum în aceste zile. Nu veţi regreta!

Emisiunea o puteţi descărca de aici.

Mai jos puteţi citi câteva fragmente din cuvintele pline de har si putere ale acestui Parinte extraordinar, pe care le-am transcris din înregistrarea audio:
“În viaţă, sunt lucruri esenţiale, importante şi secundare.
Esenţial este să crezi în Dumnezeu… La greci, în cetatea antică, cine nu credea în zei era socotit ciuma cetăţii!
Importantă este profesia… Dar şi viaţa de familie… Pentru că poţi să fii profesionist oricât de bine realizat…, dacă n-ai realizat şi viaţa de familie…, îţi dă peste aripi, ţi le frânge şi nu mai poţi să zbori…
Şi secundar este tot ce ţine de biologic: ne reproducem, ne nutrim, ne îmbrăcăm, ne distrăm… şi mai ştiu eu ce facem…
Şi, din nefericire, oamenii trăiesc in secundar. În orice moment si în orice loc, la colţ de stradă, în tren, în tramvai… o să sesizaţi că oamenii trăiesc în secundar…. Sport, politică, femei, alcool…”
“Cu ce valori operezi, asa rezultate obţii…
Cine urăşte, are parte de ură. Cine cleveteşte, va fi clevetit. Demnitatea provoacă demnitate, omenia – omenie, bunătatea – bunătate, curajul – curaj.
Cu ce valori operezi, aşa rezultate obţii… Şi oamenii nu operează cu valori frumoase…”

Cei mai mulţi oameni cred că cred… De unde ştiu asta? De la mine… (râde…) Şi eu am fost ani la rândul în poziţia asta… DAR, când vine o adiere mai puternică, se clatină…
Chiar la închisoare, să ştiţi că am stat cu oameni care aveau două doctorate, şi spuneau: “Fac asta că e frumos, şi nu fac asta că nu e frumos”. Etica lor, aparent frumoasă! DAR, când au venit încercari grele, … au făcut ce nu era frumos… Şi nu au rezistat decât cei care au crezut!… şi nici aceia toţi!!! Cei care au crezut nelimitat! ad absurdum!! Să te vezi condamnat pe nedrept…, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile…! şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!… De aceea, vroiam sa vă spun, fenomenul acesta al credinţei are o forţă extraordinară!… Noi nu practicăm…, n-o trăim…, dar are o forţă extraordinară! Poate învia şi morţii!!!…”

Noţiunea de Dumnezeu e indisolubil legată de noţiunea de neam şi de individ. Ca entitate în faţa lui Dumnezeu este neamul, şi, în cadrul neamului, individul. Iar neamurile nu sunt ceea ce voiesc ele, ci, aşa cum spunea un scriitor rus, Soloviov, mi se pare, ceea ce a rânduit Dumnezeu despre ele. Asta e concepţia noastră creştină. Şi, dacă-mi îngăduiţi, am să citez o definiţie a neamului. (…) “Neamul cuprinde: toţi românii aflători în prezent în viaţă, toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor; toţi cei care se vor naşte români. Neamul are: un patrimoniu fizic – biologic; un patrimoniu material – pământul ţării şi bogăţiile lui; un patrimoniu spiritual care cuprinde concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă; onoarea lui, ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, concepţiei lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă”.
Neamul este deci o entitate care-şi prelungeste viaţa şi dincolo de mormânt. Neamurile sunt realităţi şi în lumea aceasta şi în cealaltă.

Uniformitatea este moarte… Numai comunismul a vrut uniformitate… Nu e posibilă uniformitatea…. priviţi unde vreţi dumneavoastră, în iarbă, în flori, în trandafiri… uniformitatea este moarte…
Şi-n cer este ierarhie… Arhangheli, serafimi, heruvimi, scaune, stăpânii, domnii, puteri, îngeri… Fiecare cu rolul lui.”

“Şeful nu se numeşte, şeful nu se alege… şeful se impune prin virtute!

“(de unde trebuie să înceapă cineva întors de curând la credinţă)
Totul începe de la mărturisire, spovedanie, cum se spune în popor. Confiere! Ca să clădeşti, trebuie aşternut curat, temelie solidă. Nu poţi porni altfel! Confiere faţă de duhovnic, care are puterea de a lega şi de a dezlega greşelile şi păcatele oamenilor… Şi, când ai conştiinţa că ai aşternutul curat, atunci poţi să clădeşti.”

Read Full Post »

Decembrie 1970

Căci cu greu va muri cineva pentru un drept;
dar pentru cel bun, poate se hotărăşte cineva să moară
.”
(Romani 5,7)

Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii.
Pentru că mai uşor renunţi la viaţă când ai timp îndelungat de trăit? Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată? Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiilor mai vechi? Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor? Nu ştiu. Au fost mai buni.
N-a fost cameră în care tinerii – şi mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor şi să nu-mi dea “cafeaua” de dimineaţă şi feliuţa bisăptămânală de pâine – odoare fără preţ pentru un bolnav de intestine în schimbul ciorbei de murături putrede, al fasolei negătite, al cartofilor fierţi cu coajă şi pământ cu tot ori al verzei crude la care şi lighioanele s-ar fi uitat cu silă – singurele alimente ce le puteam oferi.
Până ce – şi au trecut mai bine de trei ani – n-am învăţat să mănânc arpacaş, ei m-au ţinut în viaţă. Şi fără a face caz.
Cu totul din întâmplare, Dinu P., de la părintele Todea, ştie cum a murit socrul lui, social-democratul Gh. Ene Filipescu.
La Târgu-Ocna, spital t.b.c. al deţinuţilor politici până în 1956 (căci după acea dată n-au mai existat spitale pentru deţinuţii politici), Filipescu îşi proclamase convingerile socialiste şi atee într-o cameră de tineret legionar. E drept că-i apostrofa şi pe gardieni: “Copiii care-şi batjocoresc părinţii”. (…)
I-a fost din ce în ce mai rău – boala evolua repede – şi a pătimit (răsuflarea devenise chinuitoare) până la moarte.
Într-atâta s-au purtat tinerii legionari de frumos, de atent, de plin de abnegaţie şi drag cu el şi atât adânc respect i-au vădit celui mai vârstnic dintre ei încât până la urmă i-au înmuiat inima.
Înainte de a-şi da sufletul – cu greu, fiindcă orice respiraţie ajunsese un spasm -, Filipescu l-a îmbrăţişat pe cel care îndeosebi i se devotase, apoi pe toţi ceilalţi, s-a putut spovedi părintelui Todea, şi s-a stins împărtăşit. După câteva săptămâni a încetat din viaţă şi băiatul care-l îngrijise filial [Notă: de la Ioan Ianolide aflu că a fost însuşi Valeriu Gafencu, unul din “sfinţii închisorilor”].
Psalmul 38, 18: “Lasă-mă să mă odihnesc mai înainte de a mă duce şi a nu mai fi“.

(N.Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995, pag. 136-137)

Read Full Post »

Întrucât suntem în Postul Naşterii Domnului, iar astăzi este 1 decembrie, vă invit să ascultaţi şi să vizionaţi Colind pentru deţinuti, scris în memoria românilor întemniţaţi şi prigoniţi la Aiud (Piteşti, Gherla, Canal etc.), în vremea comunistă, pentru singura “vină” de a fi iubit Dreptatea şi a fi mărturisit până la capăt Adevărul:

 

Read Full Post »

În Postul Adormirii Maicii Domnului şi în aceste vremuri în care cei mai mulţi simt o mare părăsire, cum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, ne-am gândit că sunt foarte potrivite câteva cuvinte despre Maica Domnului şi despre grabnicul ajutor dat celor ce i se roagă ei “cu dinadinsul”. Iată ce ne spune despre aceasta, Preacuviosul Părintele nostru Sofian Boghiu, fostul stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti:

“În Acatistul Acoperământului Maicii Domnului, Sfânta Fecioară spune: “Împărate Ceresc, primeşte pe tot omul ce se roagă Tie şi cheamă numele meu întru ajutor, ca să nu plece nimeni de la faţa mea neajutat şi neascultat”. Dacă te rogi cu adevărat, rugăciunea Maicii este primită de Fiul său, căci Fiul său este Dumnezeu plin de dragoste.
Mai ştiu o scurtă întâmplare de la cineva care a stat 20 de ani în închisoare. Într-o anchetă extraordinar de grea, i s-a terminat răbdarea şi el şi-a pus în gând să găsească un mijloc ca să-şi curme viaţa. Si-a adus aminte că, atunci când era liber, bunica îi spunea: “Când dai de un necaz mare, să te rogi Maicii Domnului”; şi el nu înţelegea acest lucru. Si, spunea el: “Către Mântuitorul nu aveam curajul să mă rog, fiindcă nu ştiam dacă înţelegea greşelile mele. Pe când la Maica Domnului, care a fost şi ea pământeană ca şi noi, m-am rugat. Scurt, rugăciune la disperare: «Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile şi presiunile care mi se fac aici. Ajută-mă!». Se ruga în celulă. Si, peste câteva clipe, a văzut intrând pe uşa înaltă a celulei o făptură în alb, cu un prunc în braţe, care i-a spus cu dragoste: “M-ai chemat. O să te-ajut. Fii pe pace!”. Si a plecat mai departe. După aceea, el nu a mai fost chemat la anchetă; a fost mutat în altă parte, la Polul Nord undeva. Apoi toată viaţa lui – a trăit încă foarte mulţi ani în închisoare – a avut o linişte în suflet, deşi condiţiile din afară erau destul de grele, din când în când. Maica Domnului l-a ajutat în momentul următor după rugăciunea sa. Această întâmplare o ştiu de la cel care-a păţit-o, el mi-a spus-o. Si în închisoare nu se minte. În închisoare spune fiecare ce are curat în inima lui. Mi-a spus bietul om ce-a păţit şi cum i s-a rezolvat problema lui.
Aşa face Maica Domnului, e grabnic ajutătoare. Însă rugăciunea să fie cu tot dorul, cu toată fiinţa, cu toată puterea, cu toată încrederea, la disperare făcută… şi rugăciunea se împlineşte în momentul următor.”

(Părintele Sofian Boghiu, Smerenia şi dragostea, însuşirile vieţii creştine)

Poate că nu toţi ne vom învrednici de asemenea arătări ale Maicii Domnului (după cum nici durerile noastre nu sunt comparabile cu suferinţele celor din închisori), dar cu siguranţă, dacă ne rugăm ei cu credinţă, Maica Domnului va răspunde nevoilor noastre, prin mângâierea dumnezeiască pe care o simţim în inimă în cele mai grele momente ale vieţii şi prin pacea “care covârşeşte toată mintea”.

Read Full Post »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.