Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘pilde duhovnicesti’

“…Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre”

„Tânărul şi nefericitul prinţ Louis (Ludovic) Napoleon, fiul împăratului Napoleon al III-lea, îşi pierdu viaţa într-o luptă cu duşmanul, din pricina unei întârzieri de câteva minute. Şi iată cum: El se deprinsese de mic copil ca, ori de câte ori era chemat la masă şi se întâmpla jucându-se… ridica degetele mâinilor în sus, arătând prin aceasta că se roagă să mai fie lăsat zece minute cu copiii la joacă. Astfel a rămas cu deprinderea aceasta prostească de a mai zăbovi zece minute, după orice chemare care venea de la mai marii săi.
Ajungând vârstnic, deveni comandantul unui corp de armată. Într-o luptă năpraznică cu vrăjmaşii săi, prinţul fiind obosit, se retrase într-un loc, departe de tabăra vrăjmaşă, şi descălecă de pe cal să se odihnească o clipă. Ofiţerul care-l întovărăşea, dându-şi seama de primejdia ce-l pândea, îl sfătui să se urce pe cal şi să plece, dar prinţul îi spuse că mai stă numai zece minute. În vremea aceasta, vrăjmaşul înaintă, şi când prinţul s-a repezit să se urce pe cal şi să fugă, s-a pomenit lovit în piept de un glonţ. Acele zece minute de întârziere au fost pieirea lui.
Când maică-sa, împărăteasa Eugenia, află despre această groaznică veste şi i se povesti cum s-a întâmplat nefericirea, zise cu multă durere de inimă:
- Iarăşi cele zece minute. Şi povesti apoi cum din copilăria lui prinţul avea obiceiul să ceară pentru orice un răgaz de zece minute. Era trimis să se culce?
- O, mămico, mai lasă-mă zece minute, răspundea el.
- Trebuia să se scoale?
- Peste zece minute, se ruga el, acoperindu-se din nou cu plapuma.
Totdeauna zece minute, şi aceste zece minute de întârziere îl costară viaţa.
Iată unde duce amânarea, pregetarea! Tot la fel vor păţi şi cei ce pregetă, amână vremea de pocăinţă de azi pe mâine. Încetul cu încetul, tot repetându-se, această amânare se face deprindere rea, apoi obicei rău, nărav rău, şi, „năravul din fire n-are  lecuire”. Acest rău nărav aduce apoi pierderea sufletului, cum au adus şi prinţului Louis Napoleon pierderea vieţii cele zece minute amânate.
Iubiţilor! Să nu ne obişnuim a tot zice: „Suntem tineri şi pentru pocăinţă aşteptăm bătrâneţea pentru a ne pregăti şi a ne face vrednici de Împărăţia lui Dumnezeu; ci, „… noi să ne ostenim lucrând cele plăcute lui Dumnezeu pentru a intra întru acea odihnă, ca să nu cadă cineva întru acea pildă a neascultării” (Evr.4, 11-16)”
(Protos. Nicodim Mândiţă, Oglinda duhovnicească, Editura Agapis, 2008)

Read Full Post »

“Un tată cu fiul său duceau la târg un asin, să-l vândă. Tatăl şi fiul mergeau pe jos.
- Ce oameni proşti! – grăiră trecătorii… îşi rup încălţămintele şi picioarele ca să cruţe potcoavele măgarului…
Atunci tatăl se sui călare pe asin.
- Ce tată fără pic de inimă! – grăiră alţi trecători… uite că n-are milă de copilul lui; îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos.
Tatăl se dete jos de pe asin şi îl sui pe copilul său.
- Poftim! – grăiră alţi trecători, nu peste mult… Şi ăsta se cheamă copil cu bună creştere?… bătrânul lui tată să bată drumul pe jos, iar el să stea călare.
- Ce-i de făcut cu oamenii ăştia? – îşi zise în sine tatăl…
Şi se sui şi el pe asin, alături de copil, în nădejdea că astfel va astupa gurii lumii. Dar ţi-ai găsit-o! Abia făcură câţiva paşi şi oamenii începură:
- Uite, ce oameni tirani! Două matahale de oameni sănătoşi se suie pe un biet asin!…
- Ascultă, fiule – zise atunci tatăl – cu oamenii ăştia nu mai este de ieşit la cale… Hai să mai încercăm una.
Şi se coborâră tatăl şi fiul de pe asin… Luară o prăjină de lemn şi, legându-l pe asin, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Atunci trecătorii începură a râde cu hohot ca de nişte nebuni. De supărare, se spune că bătrânul a trântit asinul într-un râu şi s-a întors acasă fără el.
Istorioara aceasta e cu multă învăţătură. Ea ne arată ce păţeşte omul când se ia după gura lumii. Gura lumii este o mare putere şi ea stă, de regulă, în slujba răului, în slujba lui satana. Gura lumii se amestecă şi în mântuirea sufletului. Gura lumii e cea dintâi armă pe care o ridică diavolul contra mântuirii unui suflet. Îndată ce te laşi de răutăţi şi apuci pe calea Domnului, „gura lumii” nu te mai scoate din „sectar”, „ţicnit”, „smintit” etc. Oriunde se hotărăşte un suflet pentru Domnul, acolo hop! aleargă şi gura lumii. Şi te miri de unde scoate răutăţile ei. Şi mai ales te miri de oameni cum ascultă de aceste răutăţi! Gura lumii, de regulă, este gura diavolului şi oamenii ascultă de „gura” asta mai ceva ca de Sfânta Scriptură. De Cuvântul lui Dumnezeu n-ascultă, dar de gura lumii da.
Este destul, de pildă, ca gura lumii să-l mintă pe om că Biblia e o carte sectară, pentru ca omul să fugă de Cartea lui Dumnezeu. Este destul ca gura lumii să spună că o adunare creştin-ortodoxă este o mişcare „sectară”, pentru ca omul să se ferească de ea ca de lepră.
Dragi creştini! Vreţi să apucaţi pe calea mântuirii? Nu ascultaţi de gura lumii şi apucaţi cât mai degrabă. Aţi apucat pe calea mântuirii? Nu ascultaţi de gura lumii, ci mergeţi înainte, căci altminteri nimeriţi şi voi ca omul din păţania de mai sus. Acela şi-a pierdut asinul, ascultând de gura lumii, iar voi vă pierdeţi sufletul.”
(Protos. Nicodim Măndiţă, Oglinda duhovnicească, vol. 5, Editura Agapis, 2008, p.79-80)

Read Full Post »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.