Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Duminicile de peste an’ Category

Toti Sfintii„Sfânta Biserică săvârşeşte pomenirea Sfinţilor în toate zilele anului; dar, întrucât sunt şi bineplăcuţi ai lui Dumnezeu care s-au nevoit neştiuţi de nimeni, nedescoperiţi Bisericii, aceasta, cu ţelul de a nu-i lăsa lipsiţi de cinstire, a rânduit o zi în care proslăveşte pe toţi cei ce din veac au bineplăcut lui Dumnezeu, ca să nu rămână nici unul neproslăvit de ea. Biserica a legiuit ca această proslăvire să se facă îndată după Pogorârea Sfântului Duh, fiindcă toţi Sfinţii s-au sfinţit şi se sfinţesc prin harul Sfântului Duh. Harul Sfântului Duh aduce pocăinţa şi iertarea păcatelor, tot el călăuzeşte în lupta cu patimile şi poftele, încununând această nevoinţă prin curăţie şi nepătimire. În acest chip apare o făptură nouă, potrivită pentru cerul nou şi pământul nou. Aşadar, să urmăm şi noi cu râvnă Sfinţilor lui Dumnezeu! Cum se poate face asta, ne învaţă Evanghelia de azi: ea cere să mărturisim fără teamă credinţa în Domnul, să Îl iubim mai presus de orice, să ridicăm crucea lepădării de sine şi a lepădării din inimă de toate. Aşadar, să punem început potrivit celor arătate!”

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p.95-96)

Redăm mai jos şi Evanghelia citită în Duminica Tuturor Sfinţilor, una dintre cele mai tulburătoare, mai greu de primit, despre urmarea lui Hristos şi mărturisirea Lui înaintea oamenilor, comentată foarte frumos de Sfântul Nicolae Velimirovici al Ohridei aici:

Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi ? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică. Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.” (Matei 10, 32-35; 37-38; 19, 27-30)

Citiţi şi: Trei predici de aur la Duminica Tuturor Sfinţilor (Părintele Cleopa, Sfântul Ioan Gură-de-Aur şi ÎPS Bartolomeu Anania).

Reclame

Read Full Post »

„Arie tăgăduia dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu şi deofiinţimea Lui cu Dumnezeu Tatăl. Împotriva lui s-a ridicat întreaga Biserică; toţi credincioşii, din toate colţurile lumii, au mărturisit într-un glas că Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-Născut, Dumnezeu din Dumnezeu, Născut, nu făcut, deofiinţă cu Tatăl. Cineva s-ar putea gândi că această unire de cuget va fi fost roada unei însufleţiri întâmplătoare, dar această credinţă a trecut mai apoi prin încercări cumplite, atunci când de partea arienilor au trecut puterea şi mărimile. Nici focul, nici sabia, nici prigoanele n-au putut s-o nimicească, şi ea a fost mărturisită pretutindeni de către toţi, îndată ce a luat sfârşit strâmtorarea din partea puterii lumeşti. Asta înseamnă că ea alcătuieşte inima Bisericii şi esenţa mărturisirii ei. Slavă Domnului, Care păstrează în noi această credinţă! Fiindcă atâta vreme cât ea dăinuie, încă suntem creştini, cu toate că trăim rău; dacă ea ar pieri, aceasta ar însemna sfârşitul creştinismului.”

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p. 88.)

Read Full Post »

Apostolul din Duminica Învierii
Cuvântul cel dintâi l-am făcut o, Teofile, despre toate cele ce a început Iisus a face şi a învăţa, Până în ziua în care S-a înălţat la cer, poruncind prin Duhul Sfânt apostolilor pe care i-a ales, Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile. Iar ei, adunându-se, Îl întrebau, zicând: Doamne, oare, în acest timp vei aşeza Tu, la loc, împărăţia lui Israel? El a zis către ei: Nu este al vostru a şti anii sau vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa, Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. 
(Faptele Apostolilor 1, 1-8)

Evanghelia din Duminica Învierii 
La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos.” 
(Ioan 1, 1-17)

Cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul la Învierea lui Hristos:
„PAŞTILE DOMNULUI, PAŞTILE! Din moarte la viaţă ne-a adus pe noi Domnul cu Învierea Sa. Şi iată, învierea aceasta «îngerii o laudă în cer», văzând cum străluceşte firea omenească îndumnezeită întru slava dinainte rânduită ei, în Ipostasul Domnului Răscumpărătorul, în al cărui chip, prin puterea Învierii Sale, aveau a se preface toţi cei ce au crezut cu adevărat într-Însul şi s-au alipit cu tot sufletul de El. Slavă, Doamne, preaslăvitei Învierii Tale ! Îngerii cântă împreună bucurându-se cu noi şi văzând plinirea cetei lor; iar pe noi învredniceşte-ne, Doamne, să Te slăvim cu inimă curată pe Tine, Cel înviat, văzând în Învierea Ta curmarea stricăciunii care ne roade, sămânţa noii vieţi prealuminate şi zorii veşnicei slave care va să vină, în care Tu ai intrat ca Înaintemergător prin Învierea cea de dragul nostru. Nu numai limbile omeneşti, dar nici măcare cele îngereşti nu sunt în putere să tâlcuiască negrăita Ta milă către noi, Doamne, Care ai înviat în chip preaslăvit!”
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucureşti, 2006)

Read Full Post »

Duminica a III-a din Postul Mare este numită a Închinarea Sintei Cruci. La Privegherea acestei zile, după Doxologia cea Mare, Sfânta Cruce este adusă într-o procesiune solemnă în mijlocul Bisericii şi rămâne acolo pentru întreaga săptămână – cu un ritual special de închinare de-a lungul fiecărei slujbe. Este de remarcat faptul că tema Sfintei Cruci, care domină imnologia acestei Duminici, nu este dezvoltată în termeni de suferinţă, ci în termeni de biruinţă şi de bucurie.

Postul este propria noastră răstignire, trăirea noasră a poruncii lui Hristos pe care o auzim în pericopa evanghelică a acestei Duminici: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Semnificaţia comemorării Sfintei Cruci – la Înjumătăţirea Postului – , o găsim în sinaxarul acestei duminici (din care vom reproduce doar un fragment):
„Pentru că în timpul postului celui de patruzeci de zile ne răstignim şi noi oarecum, morţi fiind faţă de patimi, cu simţurile adormite şi potolite din pricina amărăciunii postului, ni se pune înainte cinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce ca să ne îmbărbăteze, să ne sprijine, să ne aducă aminte de patima Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne mângâie. (…) Căci, după cum Mântuitorul nostru, urcându-se pe Cruce, a fost slăvit prin felul necinstit prin care s-au purtat oamenii cu El şi prin amărăciunile ce I-au pricinuit, tot aşa trebuie să facem şi noi ca să fim slăviţi împreună cu El, cu toate că îndurăm cu greu nevoinţele postului.”

Sursa: Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Editura DORIS, Bucuresti, 1998

Articole înrudite: Duminica Sfintei Cruci – duminica mângâierii
Luarea Crucii ca devenire intru Hristos
Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci

Read Full Post »

„Fecioară Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, primeşte această mărturisire a greşelilor mele celor multe şi grele şi o du Fiului tău şi Dumnezeu, rugându-te Lui, ca să fie milostiv mie, păcătosului.
Că de mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta spre Dânsul pentru ca să cer iertare. Pentru aceasta, pe tine te rog să fii pentru mine înainte solitoare şi mijlocitoare. Că multe şi mari daruri dobândind eu de la Ziditorul meu Dumnezeu, dar uitându-le pe toate, nemulţumitor m-am arătat eu, care am trăit ca dobitoacele şi m-am asemănat lor.
Căci sunt sărac de fapte bune, dar bogat de păcate, plin de ruşine şi osândit de Dumnezeu, făcându-mă de plângere îngerilor, de râs şi de bucurie diavolilor şi urâciune oamenilor, din pricina păcatelor mele. Multe şi mari sunt păcatele mele, dar la ajutorul tău alerg, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, eu cel ce în dezmierdări am cheltuit bogăţia mea sufletească, cel ce sunt slugă lacomă, vas al gândurilor celor rele şi deşarte, vistieria celor necurate şi spurcate şi lipsit de toată fapta cea bună.
Miluieşte-mă pe mine cel smerit, milostiveşte-te spre mine cel neputincios. Multă îndrăzneală ai la cel ce S-a născut din tine şi nimeni nu are putere precum tu, Maica lui Dumnezeu; că toate le poţi, ca ceea ce eşti mai presus de toate zidirile, că din toate câte voieşti nimic nu este ţie cu neputinţă. Deci, nu trece cu vederea lacrimile mele şi nu te întoarce de la suspinul meu; nu lepăda durerea inimii mele, şi nu ruşina nădejdea mea cea către tine; ci, cu rugăciunile tale cele de Maică, roagă-te Fiului tău pentru iertarea păcatelor mele. Învredniceşte-mă pe mine ticălosul şi nevrednicul robul tău, ca să-mi iau frumuseţea cea din început. Ajută-mă ca să mă izbăvesc de patimi şi de păcate şi să mă îmbrac cu dreptate şi cu fapte bune; să mă izbăvesc de spurcatele pofte trupeşti şi să mă îmbrac în sfinţenia curăţiei celei sufleteşti, să mor lumii şi să viez faptei cele bune.
Călătorind eu, fii cu mine; pe marea vieţii acesteia înotând, ajută-mă; când priveghez, mă întăreşte, când sunt în necaz, mă mângâie; când sunt împuţinat în credinţă, mă îmbărbătează, când sunt bolnav, vindecare îmi dăruieşte; când sunt nedreptăţit, mă izbăveşte; când sunt în primejdie de moarte, degrabă apucând, mă scoate, şi vrăjmaşilor mei celor văzuţi şi nevăzuţi în toată vremea înfricoşat mă arată, ca să cunoască toţi, care cu nedreptate mă necăjesc, că eu sunt robul tău. Aşa, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ascultă smerita mea rugăciune şi nu mă ruşina în nădejdea mea cea către tine, ceea ce eşti după Dumnezeu, nădejdea tuturor creştinilor.
Trufia şi mândria cea deşartă din mintea mea o şterge. Nălucirile cele de noapte ale duhurilor celor viclene şi bântuielile cele de ziuă ale gândurilor celor necurate, din mintea mea le împuţinează şi mă ajută ca fără împiedicare să merg pe calea cea fericită şi poruncită de Dumnezeu. Dă-mi vreme de pocăinţă, şi de moartea cea de năprasnă mă izbăveşte, iar la sfârşitul vieţii mele, fii lângă mine, uşurând durerea cea nesuferită. Atunci să mă uşurezi de strâmtoarea cea cumplită şi să mă izbăveşti de chipul cel înfricoşat al diavolului şi de cercetarea cea amară pentru toate, a vameşilor celor din văzduh, a stăpânitorilor întunericului, şi zapisele păcatelor mele cele multe să le rupi cu dumnezeiasca ta putere. Cu Dumnezeu mă împrieteneşte şi stării Lui de-a dreapta celei fericite la judecată mă arată şi bunătăţile cele veşnice a le moşteni mă învredniceşte.
Această rugăciune aduc ţie, Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, lumina ochilor mei celor întunecaţi, mângâierea sufletului meu, folositoarea şi nădejdea mea cea după Dumnezeu, pe care cu blândeţe primind-o, curăţeşte-mă de toată întinăciunea trupească şi sufletească şi mă învredniceşte în veacul de acum fără de osândă să mă împărtăşesc cu preasfântul şi prea curatul Trup şi Sânge al Fiului şi Dumnezeului tău, iar în veacul ce va să fie, cu cina cea cerească a desfătării raiului mă veseleşte. Ca, acele bunătăţi dobândindu-le eu nevrednicul, să slăvesc în vecii vecilor preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Fiului şi Dumnezeului tău, Cel ce primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc din tot sufletul, pentru tine, ceea ce te-ai făcut mijlocitoare şi chezăşie tuturor păcătoşilor care aleargă către tine cu credinţă. Că prin tine, prealăudată şi preabună Stăpână, se mântuieşte tot neamul creştinesc, care laudă şi preamăreşte pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea Preasfântă şi de o fiinţă, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”
(din Carte de rugăciuni pentru toate zilele, trebuitoare fiecărui creştin, dată în tipar de Monahul Gamaliil Păvăloiu din Sfânta Mănăstire Neamţ, Tipografia Mănăstirii Neamţ, 1942 – retipărită pentru a 3-a oară de Editura Bizantină, Bucureşti, 2005)

În a doua duminică din Postul Mare se face pomenirea Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, cinstit de Biserica Ortodoxă ca unul dintre cei mai mari apărători ai Ortodoxiei. Sfintele sale moaşte se află la Tesalonic, iar pomenirea sa se face în fiecare an la 14 noiembrie. Mai multe despre viaţa şi scrierile acestui mare ierarh al Bisericii, puteţi citi aici.

Read Full Post »

Duminica a 35-a după Rusalii, a lăsatului sec de carne sau a Înfricoşatei Judecăţi, ne pune înaintea ochilor sufleteşti scena Judecăţii Universale, de la sfârşitul veacurilor, la care toţi vom da socoteală, înaintea tuturor oamenilor şi a îngerilor, pentru toate gândurile, cuvintele şi faptele noastre rele (ba chiar şi pentru consecinţele lor), urmând să ne aşezăm – pentru veşnicie! – în locul şi starea potrivite cu acestea – fapte, cuvinte şi gânduri ale noastre – loc şi stare spre care am tins şi cu care ne-am obişnuit încă de aici, din viaţa aceasta. În asta constă caraterul înfricoşător al Judecăţii, în faptul că ea este definitivă!!! (spre deosebire de judecata particulară, ce are loc imediat după moartea fiecăruia, a cărei hotărâre poate fi schimbată prin rugăciunile ce se fac de către cei vii pentru sufletul celui adormit.)
Ce ar mai fi de spus? Faptul că Judecătorul este Mântuitorul Hristos, Cel care S-a asemănat întru toate nouă, afară de păcat.  Şi faptul că nimic altceva nu ne va întreba Hristos la Judecată decât „ce am făcut pentru fratele nostru„:

infricosata-judecata-voronet„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.”
(Matei 25, 33-46)

petru-voda-apocalipsa1Înfricoşata judecată! Judecătorul vine pe nori, înconjurat de mulţime nenumărată de cereşti şi netrupeşti puteri. Trâmbiţele dau glas în toate colţurile pământului şi scoală pe cei morţi. Cei înviaţi se îndreaptă cete-cete spre locul hotărât, spre scaunul Judecătorului, simţind deja, dinainte, care va fi hotărârea ce le va răsuna în urechi: căci faptele fiecăruia apar scrise pe fruntea fiinţei lor şi însuşi felul cum vor arăta va fi pe potriva faptelor şi obiceiurilor lor. Despărţirea celor de-a stânga de cei de-a dreapta se va face de la sine. În cele din urmă, totul este hotărât. O tăcere adâncă se înstăpâneşte. Încă o clipă şi se aude hotărârea din urmă a Judecătorului – unora: „Veniţi”, celorlalţi: „Mergeţi de la Mine”. „Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi! Fie mila Ta, Doamne, asupra noastră!” – însă atunci va fi, deja, prea târziu pentru a mai striga astfel. Acum trebuie să ne îngrijim a şterge din fiinţa noastră semnele de rea vieţuire care sunt scrise în ea. Atunci, vom fi gata să vărsăm râuri de lacrimi pentru a ne spăla; dar asta nu va mai sluji la nimic. Să plângem acum, dacă nu cu râuri de lacrimi, măcar cu pârâiaşe; dacă nici măcar cu acestea nu se vor afla, să ne zdrobim cu inima şi, mărturisindu-ne Domnului păcatele, să Îl rugăm să ni le ierte, făgăduind să nu-L mai întristăm prin călcarea poruncilor Lui, şi să plinim cu râvnă, după aceea, această făgăduinţă!”

Surse: Biblia Ortodoxă online
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p.31)
Predica Părintelul Ionuţ Bărbulescu la Duminica Înfricoşatei Judecăţi, 22 februarie 2009.

Articole înrudite: aici

Read Full Post »

the prodigal sonAcest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. (Luca 15, 24)
Se spune undeva că, dacă prin absurd s-ar pierde Sfânta Scriptură şi n-ar rămâne din ea decât parabola fiului risipitor, ea ar fi îndestulătoare pentru mântuirea noastră, pentru că vorbeşte în chip desluşit despre nemărginita dragoste a Tatălui Ceresc pentru fiecare dintre noi, fiii Lui risipitori, şi despre îndrăzneala plină de nădejde pe care ne-o dă această Dragoste:

Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.” (Luca 15, 11-32)

„Despre ce nu ne vorbeşte Duminica fiului risipitor! Vorbeşte şi despre tihna şi îndestularea din casa Tatălui Ceresc, şi despre smintita noastră avântare de sub ocrotirea părintească spre o libertate neînfrânată, şi despre îmbelşugarea moştenirii ce ne-a fost dată în ciuda nesupunerii noastre, şi despre nechibzuita ei cheltuire pe toate nimicurile, şi despre sărăcia cea mai de pe urmă la care am ajuns vieţuind aşa. Dar mai vorbeşte şi despre faptul că, atunci când cineva se trezeşte şi, venindu-şi în sine, cugetă şi hotărăşte să se întoarcă la Tatăl Cel Mult-Milostiv, îndată ce se întoarce este primit cu dragoste şi repus în starea dintâi. Şi cine nu va afla aici învăţătură de folos? Dacă petreci în casa părintească, nu te arunca la libertate! Dacă ai fugit şi risipeşti moştenirea, opreşte-te cât mai degrabă. Dacă ai cheltuit totul şi ai sărăcit, hotărăşte-te cât mai degrabă să te întorci, şi întoarce-te. Acolo te aşteaptă toată îngăduinţa, dragostea şi îndestularea de mai înainte. Ultimul pas este cel mai trebuincios, însă nu trebuie să te răsfeţi prea mult în nădejdea lui. Totul este spus pe scurt şi limpede. Vino-ţi în fire, scoală-te şi grăbeşte către Tatăl. Braţele Lui sunt deschise şi gata să te primească„.
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pe fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucureşti, 2006)

Pilda fiului risipitor se citeşte în duminica a 34-a după Rusalii, care este totodată  a doua din Triod. Perioada Triodului a început acum o săptămână, cu Duminica vameşului şi a fariseului, şi va dura până la sfârşitul Postului Mare. Mai multe despre împărţirea anului bisericesc puteţi citi aici.

Read Full Post »

Older Posts »