Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Rostul nostru pe acest pamant’ Category

„Într-o zi vom lăsa totul baltă. Ne vor rămâne hainele-n dulap, cheile și telefonul cine știe pe unde, folia de medicamente pe noptieră neterminată, poate și ciorba la foc molcom pe plită.

Nu trăi fără să te gândești la toate astea. Ziua aceea poate fi oricând, pentru oricine.
Bagă de seamă ce șerpi îți ies pe gură. Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.
La noi se zice: animalul se leagă cu funia și omul cu vorba bună. Ce te costă să gândești înainte de a deschide gura?

Caută să fii drept și nu biciui cu șfichiul verbului obrazul nimănui. Nu fi o curvă de om, nu umbla cu cioara vopsită, nu mânca la rahat aiurea.

Nu te crede nemuritor și nu ține degetele greblă prin timp. Fă-ți căuș, ca atunci cînd erai copilandru și mergeai la izvor. Nu puteai bea apă direct din șuvoi, nu-i așa?

10501947_1683081678393130_6775041354526164582_n

Fă din vorbe alean pentru cineva. Să vezi cum îi vor da lacrimi pe obraz. Dacă trebuie să asculți, ascultă. Dacă nu ai nimic de spus, taci. Tăcerea e mană cerească la timpul ei.

Aud că moare lumea. Clopotele anunță trecerea în neființă a vreunei ființe. Doamne, ce tristețe și cît amar, dar ne-a promis cineva, cîndva, nemurirea?

Supărată că nu vin, mi-a zis mama într-o duminică, demult: Așa-i că dacă aș muri mîine ai veni repede și ți-ai smulge părul din cap de durere că ai rămas fără mamă? De ce nu ai venit ieri, cînd te-am chemat că am făcut ardei umpluți? Ne bucuram, rîdeam, povesteam și noi ca fetele…

Nu-mi reproșa nimica, mama, doar încerca să îmi deschidă ochii.

Pe la 40 de ani, mi-am dat seama că trăiam prea repede. Aveam atît de multe de făcut încît toată frumusețea vieții și tihna treceau pe lîngă mine. Pînă cînd, într-o dimineață cînd toți dormeau și eu priveam răsăritul doar cu gîndul la cît de multe am de făcut, fără să pot uita o clipă de asta, mi-am zis: Ho, nebuno! Unde alergi așa? Într-o zi îți rupi gîtul și-ai trecut prin viață ca gîsca prin apă.

Începînd de atunci m-am așezat să scriu și mi-am găsit în asta bucurie. Parcă trăiam mai încet și parcă vedeam mai bine. Căușul meu de prețuit timpul: scrisul.

Atunci mi s-au tocit sitele răbdării, am închis moara și-am scris pe ușă: De astăzi nu mai macin griji, decît arareori!

Alergăm ca chiorii către nicăieri, în loc să mergem încet și cu bucurie. Hai să fim mai smeriți, oricum ultimul cuvînt nu-l are nimeni pe pămîntul acesta decît moartea. Nu vă sfiiți și nu uitați de ea. Totul, totul se poate schimba într-o clipă, iar sufletul poate lua oricînd calea spre vămile cerului. Faceți cumva să nu fie pustiu și gol. Auriți-l cu puțină bunătate, bucurie și grijă pentru viață.

Într-o zi vom lăsa totul baltă. Pe nepusă masă vom fi luați, fără a fi întrebați: vrei să vii? Atunci vom simți pe pielea noastră cuvintele Părintelui Arsenie Papacioc: Să vezi cînd se oprește răsuflarea ce importantă este clipa.

Oamenii nu vor uita cum i-ai făcut să se simtă.”

Sursa: aici

Reclame

Read Full Post »

Aceasta este transcrierea unui mesaj audio al lui Cezar Ivănescu din data de 15 februarie 2008,  mesaj care poate fi considerat şi un testament al poetului, de la moartea căruia s-a împlinit de curând un an:

„Le mulţumesc Domnului Iisus Hristos şi Maicii Domnului, Fecioara Maria, Instanţe Absolute, soţiei mele, Maria, acolo, în Ceruri, şi fiicei mele spirituale, Clara Lucia Aruştei, aici, pe pământ. Mi-au stat ei, mi-au stat ei tot timpul alături. Tuturor acelor care au trecut de partea mea le mulţumesc, dar nu atât cât îşi închipuie, (ci) pentru că au trecut de partea Adevărului.

Celor cunoscuţi şi necunoscuţi, încă o dată le trimit dragostea mea şi le urez, mai ales acelora risipiţi prin lume, mult noroc. Pentru acei care au gustat cu voluptate această pâine otravită a minciunii, nu am decât compasiune. E ceva rău în ei care îi îndeamnă să se bucure de ivirea în lume a răului. Îl întâmpină recunoscându-se în el. Să încerce să se purifice, să scape de sub tirania răului care îi domină.

Dacă Dumnezeu îmi va da până la capăt puterea să trec şi prin această probă infernală, promit tuturor că voi duce, îmi voi duce şi le voi duce crucea. Neamul acesta românesc nu mai trebuie batjocorit! Încercat preţ de o jumătate de veac de robia babilonică a Rusiei comuniste, cred că s-a salvat totuşi şi a rămas în mare parte neatins de rău şi putrejune. Mă rog pentru învierea lui.

În toată această încercare prin care am trecut, m-au sprijinit şi mi-au stat alături români, evrei, maghiari, ţigani, armeni, albanezi, turci şi mă opresc aici cu enumerarea. Cu toţii şi-au dovedit calitatea umană profundă şi au depăşit particularismul şi problemele mărunte şi s-au manifestat ca adevăraţi oameni universali. Nu doar europeni, ci universali. (…)  Ei sunt speranţa mea că vor remodela o nouă umanitate. O nouă umanitate sau, dacă vreţi, o transumanitate, aşa cum s-ar exprima genialul meu prieten de la Paris, Basarab Nicolescu.

În tinereţe, am citit o carte intitulată Mai strălucitor decât o mie de sori, carte care relata istoria construirii bombei atomice. Sufletul uman nemuritor întrece cu mult o mie de sori. Lumina lui face cât o mie de miliarde de sori. De aceea, nu există păcat mai mare în Univers decât să batjocoreşti Sufletul unui om.

Preluat de aici.
Mai multe despre viaţa şi moartea lui Cezar Ivănescu, aici şi aici.

Read Full Post »

„Stiut sa ne fie ca fiecare om se naste in lume pentru a indeplini unul sau mai multe roluri pamantesti si dumnezeiesti. Unii se nasc pentru a purta si ei chinurile nasterii de fii; altii se nasc pentru a creste cu truda copii, iar altii, pentru a se bucura de ostenelile urmasilor lor. Unii se nasc pentru a fi numai copii, altii pentru a fi tata si mama de copii, iar altii pentru a fi copii fara parinti sau parinti fara copii. Unii se nasc numai pentru a asculta, altii mai mult pentru a invata cele de folos, iar altii pentru a face cele bune. Unii se nasc pentru a se veseli, altii mai mult pentru a suferi, iar altii pentru a alina durerile si lacrimile omenesti. Deci toti oamenii se nasc pentru a se bucura de paine, de libertate si de soare. Toti se nasc pentru a munci, pentru a suferi, pentru a muri.
Dar cel mai mare rol pe care il au de indeplinit oamenii pe pamant este acela de a-L cunoaste, de a crede si de a-L slavi pe Dumnezeu. Acesta este rolul obligatoriu si comun tuturor oamenilor, spre deosebire de rolurile cele pamantesti care nu sunt nici obligatorii, nici comune tuturor.”
(Parintele Iachint al Putnei, Editura Bizantina, 2000, p.134-135)

Read Full Post »

Din zborul cel prea tainic
Al timpului grăbit
Adese ori de suflet
Uităm desăvârşit.

Robiţi de jugul silnic
Al trupului tiran
Ne rătăcim din calea
Cerescului liman.

Uităm de zarea sfântă
A patriei cereşti;
Căci mintea ne târăşte
La cele pământeşti.

Aripile gândirii
De patimi se topesc
Şi lesne ne vânează
Acei ce ne pândesc.

Atuncea bietul suflet
Ca mortul stă perdut
În groapa cea adâncă
A trupului de lut.

Şi viaţa noastră trece
Deşartă – fără duh,
Ca ziua fără soare
Şi fără de văzduh!

Iar rostul mântuirii
Din ceruri rânduit –
Îl facem să rămâie
Atunci zădărnicit!

Read Full Post »