Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Sfintii nostri mult iubiti’ Category

Luna mai in 14 zile, pomenirea Sfantului staret Serapion Sindonitul (+ 388).

In partile Egiptului era un oarecare staret, cu numele Serapion, care, se chema Sindonitul, ca nu avea mai multe haine de acoperit trupul, in afara de o imbracaminte numita sindon. Acesta, din tinerete, s-a facut monah si n-a castigat nici un fel de averi pe lumea aceasta, nici chilie, nici adapostire, ci, asa ii era viata lui, ca a unei pasari, nici in casa acoperita nu voia sa stea sau sa se odihnesca. Ci, purtand o camasa si o Evanghelie mica, mergea din loc in loc si unde il apuca noaptea, acolo se odihnea. Iar dimineata, sculandu-se, nu petrecea in acelasi loc, ci, iarasi, umbla, si de aceea, de catre cei mai multi, era numit om fara de patima. De multe ori, il aflau trecatorii afara din satul in care petrecuse mai inainte, stand langa cale si plangand cu amar; si-l intrebau, zicand: „Pentru ce plangi batrane ?” Iar el raspundea catre dansii: „Domnul meu mi-a incredintat mie bogatia sa, iar eu am pierdut-o si l-am pagubit si ma va pedepsi„. (Dar, aceasta o graia ca pilda, ca Domn numea pe Dumnezeu, iar bogatia, sufletul sau, cel zidit dupa chipul lui Dumnezeu si rascumparat cu sangele Fiului lui Dumnezeu). Iar cei ce auzeau aceasta, nu intelegeau ce graieste, ci despre aur credeau ca vorbeste el. Deci, ii aruncau lui unii putina paine, altii poame, si-i ziceau: „Iale pe acestea frate, iar pentru bogatia pe care ai pierdut-o, nu te mahni, ca Dumnezeu poate sa ti-o trimita inapoi„. Si raspundea lor staretul: „Amin, amin!

Mergand la Alexandria, l-a intampinat un sarac gol si tremunnd de frig. Si, stand, a inceput a gandi: „Cum eu, socotindu-ma ca sunt pustnic si lucrator al poruncilor lui Hristos, port haina, iar acest sarac se topeste de frig si eu nu ma milostivesc spre el ? Cu adevarat, de nu voi acoperi goliciunea lui si de-l voi lasa pe el sa moara de frig, ma voi osandi in ziua judecatii, ca un ucigas.” Si, dezbracand de pe sine, sindonul, l-a dat saracului. Si statea gol, tinand la subtioara Sfanta Evanghelie, pe care o purta. Trecand pe acolo un cunoscut al lui si vazandu-l gol, i-a zis: „Parinte Serapion, cine te-a dezbracat pe tine ” iar el, aratand Sfanta Evanghelie, i-a zis: „Aceasta m-a dezbracat.” Dupa aceea, a inlalnit pe un om, pe care il duceau la temnita, pentru datorie, si, fiindu-i mila de el si neavand ce sa-i dea lui, a vandut Evanghelia, pe care o purta, si a platit datoria acestui om. Astfel, s-a dus gol la coliba in care petrecea.

Vazandu-l gol, ucenicul i-a zis: „Parinte, unde este haina ta, cea mica ?” Raspuns-a staretul: „Am trimis-o pe ea inainte, fiule, fiindca, in locul aceleia, imi trebuie una mai buna„. Si, iarasi, a grait ucenicul: „Dar, Evangheiia unde este ?” Raspuns-a staretul: „Cu adevarat, fiule, aceea imi zicea mie in toate zilele: Vinde averea si o da saracilor, ca sa o afli in ziua Judecatii, deci, am ascultat cele cuprinse in ea si am facut precum ma sfatuia ea, adica, am vandut-o si banii i-am dat celui ce avea trebuinta, ca sa aflu indrazneala inaintea Dumnezeului nostru Iisus Hristos, dupa cum am citit in sfanta Lui Evanghelie„. Iar un necunoscut i-a dat lui alt sindon vechi si rupt, ca sa se acopere.

Acest staret, ravnitor cu duhul si cu adevarat sarac, dupa multe calatorii, a mers in Elada si a petrecut in Atena trei zile. Acolo, neputand sa capete de la cineva paine, a flamanzit, fiindca nimeni nu-i da nimic; iar sa cumpere, nu avea cu ce, ca, ascultand cuvantul lui Hrislos, niciodata nu purta vreun ban de arama, nici punga nu avea, nici cojoc si nici altceva, decat numai sindonul cel rupt, cu care isi acoperea goliciunea trupului. In ziua a patra, flamanzind foarte tare, a stat in cetate, la un loc foarte inalt, si a inceput a plange si a striga: „Barbati ai Atenei, ajuta-ti-ma„. Si s-au adunat la el filozofii, care erau mai mari in cetate si l-au intrebat: „De unde esti batranule ? Si de ce suferi ?” Iar el a zis: „Cu neamul, sunt egiptean, si, de cand am iesit din patria mea, in trei datorii am cazut; deci, doi datornici m-au lasat, neavand ce sa ia de la mine, iar al treilea, inca nu ma paraseste, ci isi cere mereu datoria sa„. Iar filozoni l-au intrebat: „Cine sunt datornicii tai si care este cel ce te tulbura ? Spune noua ca sa te ajutam„.Atunci staretul le-a zis: „Din tinerete m-a tulburat pofta trupeasca, iubirea de arginti si foamea pantecului. Deci, de cele doua dintai, m-am izbavit si nu ma mai tulbura, pentru ca nu poftesc placeri trupesti, nici averi nu-mi trebuie, dar flamanzirea nu vrea sa ma lase. Ca este a patra zi, astazi, de cand n-am mancat si nu inceteaza a ma supara pantecele, cerand datoria cea obisnuita de hrana„. Deci, unii din filozofi, socotind ca graieste cu inselaciune, i-au dat un galben. Si-l urmau de departe, vrand sa vada ce face cu galbenul acela. Iar el, luand acel galben, a alergat la vanzatorul de paine si, punand galbenul inaintea acelui ce vindea, a luat o paine si s-a dus si nu s-a mai aratat in cetatea aceea.

Atunci filozofii au cunoscut ca, adevarat, barbatul acela este imbunatatit. Deci, au dat pentru paine pretul cel cuvenit vanzatorului, iar galbenul lor l-au luat inapoi. .

Fericitul Serapion, ducandu-se in partile Lacedemoniei, a auzit despre un om mare din cetate, ca tine credinta maniheilor, desi este imbunatatit cu viata. Deci, s-a dus la el si i s-a vandut pe sine rob si, dupa doi ani, l-a izbavit pe el de erezie, cu darul lui Hristos si l-a intors la dreapta credinta a Bisericii, impreuna cu femeia si cu toata casa lui. Aceia l-au iubit pe el, nu ca pe un rob credincios, ci ca pe un adevarat parinte, si-l cinsteau foarte mult si, bucurandu-se slaveau pe Dumnezeu de izbavirea lor din ratacire. Deci, staretul, petrecand la el, pe cat era cu trebuinta spre mantuirea lor si inapoind pretul cel luat de la ei, pentru sine, s-a dus de acolo si, dupa obiceiul sau, umbla prin tari si prin cetati.

Se povesteste despre el si aceasta, ca, mai inainte, fiind tanar, s-a vandut pe sine unui lautar elin, pe douazeci de galbeni, pe care, pastrandu-i, i-a inapoiat celui ce-i daduse, dupa ce l-a intors pe el si toata casa lui la Hristos Dumnezeu; ca lautarul vazuse pe robul sau petrecand in toate zilele in postire, deoarece gusta, numai seara, putina paine si bea apa cu masura, iar noaptea, sculandu-se, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Pentru aceea, s-a umilit, mai intai, el, stapanul, apoi femeia lui, si, dupa aceea, toata casa lui, crezand in Hristos, adevaratul Dumnezeu si primind Sfantul Botez. Si i-au zis lui: „Vino, frate, sa te eliberam de robia ta, ca tu ne-ai eliberat din robia diavolului„. Iar el le-a zis lor: „De vreme ce Dumnezeul meu a lucrat mantuirea sufletelor voastre, va voi spune taina mea: Eu, fiind liber, de neam din Egipt, vazandu-va pe voi in mare ratacire si pierzanie, mi s-a facut mila de voi. De aceea, m-am vandut voua, ca sa pot, cu ajutorul lui Dumnezeu, a va povatui la calea mantuirii. Deci, acum, mantuindu-va Domnul, prin mine, smeritul, luati-va argintii vostri, iar eu ma voi duce, ca sa ma ingrijesc de mantuirea altora.” Insa, ei l-au rugat mult, zicand: „Te vom cinsti ca pe un parinte si domn al nostru: iata, de acum, tu sa ne fii stapan, iar noi sa-ti fim robi, numai sa nu te duci de la noi„. Dar ei n-au putut sa-l induplece si, nevoind sa ia argintii, ii ziceau: „Sa-i imparti, parinte, la saraci, ca noi ne indestulam cu mantuirea noastra„. Omul lui Dumnezeu le-a raspuns: „Voi singuri sa impartiti cele ce sunt ale voastre, ca eu argint strain nu dau la saraci„. Iar ei iarasi il rugau, ca, macar din an in an, sa-i cerceteze. Deci, s-a dus de la ei in alte parti.

Odata, a aflat o corabie plecand de la Alexandria spre Roma si, dorind sa se duca acolo, a intrat in ea. Iar corabierii, pornind, n-au intrebat pe batran de a adus ceva pe corabie, ca socoteau ca unul dintr-insii a luat lucrurile batranului in corabie, desi il vedeau in sindonul acela vechi si rupt, si credeau ca are platit pretul calatoriei. Dupa ce s-a departat de mal, ca la cinci sute de stadii, au inceput calatorii a manca la apusul soarelui, iar pe staret, vazandu-l ca nu mananca nimic, socoteau ca posteste in ziua aceea. Vazandu-l, insa, a treia zi, ca nu manca nimic, socoteau ca boleste de raul marii si nu poate sa manance. Dupa aceea, in ziua a patra si a cincea, vazandu-l petrecand nemancat, l-au intrebat: „Omule, pentru ce nu mananci ?” Iar el a raspuns: „De vreme ce nu am ce manca, de aceea nu mananc„. Si se intrebau unul pe altul, cine a luat in corabie lucrurile acestui om ? Deci, instiintandu-se ca n-a adus nimic cu el, au inceput a carti impotriva lui, zicand cu manie: „Pentru ce ai intrat aici, neavand nimic ? Ce vei manca ? Si cu ce ne vei plati noua pretul, care se cade ?” Iar staretul le-a raspuns: „Eu, precum ma vedeti, n-am mai mult decat aceasta haina veche si rupta, care este pe mine. Iar, de nu voiti sa ma duceti cu voi, atunci sa ma intoarceti si sa ma lasati acolo de unde m-ati luat„. Iar el au zis: „Macar de ne-ai da si o suta de galbeni, ca sa intoarcem pentru tine, n-am vrea sa facem aceasta, de vreme ce avem vant bun in ajutor, in calea in care ne aflam„. Deci, au ingaduit pe staret, in corabie, hranindu-l pentru Dumnezeu.

Iar Cuviosul, mergand la Roma, cerceta pe toti de care auzea ca vietuiesc cu bunatati si, vorbind cu ei, primea folos, ca pentru aceea umbla ca un calator, ca sa-si adune duhovniceasca bogatie si sa-si cumpere cerestile bunatati, pentru odihna vesnica, pe care le-a si castigat, cu darul Domnului nostru Iisus Hrislos a Caruia este slava in veci. Amin.

Sursa: aici (Proloagele si cuvinte de invatatura, luna mai, Editura Arhiepiscopiei Craiovei)

Reclame

Read Full Post »

„Acesta a fost din Cezareea Palestinei şi a trăit pe vremea împărăţiei lui Constanţiu, fiul marelui Constantin (337-361). Încă de pe când era de 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a retras către sihăstrie, locuind într-o peşteră de pe muntele Corabiei, din apropierea cetăţii şi ducând o viaţă pustnicească de osteneală, înfrânare şi de rugăciune. Şi aşa, trăind vreme de 25 de ani, s-a dus vestea în tot ţinutul, până departe, de faptele şi de viaţa lui cea îmbunătăţită, că primise de la Hristos până şi darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfătuirile lui cele înţelepte.
Deci, întru alte ispitiri, a îngăduit Dumnezeu, în viaţa Sfântului şi o diavolească ispitire ca aceasta. Că, auzind o femeie desfrânată, anume Zoe, cuvintele de laudă ce se spuneau, de către oamenii din Cezareea, despre viaţa Sfântului, a zis către dânşii: „Pentru ce găsiţi vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele vieţuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci, de voi merge eu la dânsul, fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este, cu adevărat, om fără prihană”.
Deci, s-a îmbrăcat ea în haine sărăcăcioase – luând într-o traistă hainele ei cele luminoase – şi, ieşind din cetate, s-a dus la acel munte unde era sfântul. Iar dacă a înserat, a început vânt cu furtună şi ploaie mare în noaptea aceea. Şi s-a apropiat femeia de chilia Sfântului şi a început a plânge ca şi când ar mânca-o fiarele, de-ar rămâne afară. Deci, se ruga de Sfântul să o primească în chilia lui. Drept aceea, Cuviosul, văzând că este cu neputinţă a o lăsa afară, a primit-o înlăuntru, iar el s-a dus în încăperea din fundul chiliei.
Iar când a fost dimineaţă, văzând-o Sfântul schimbată la haine şi împodobită, a întrebat-o: „Cine eşti şi la ce ai venit?” Iar ea, fără de ruşine, a zis: „Pentru tine”. Şi îndată a început a defăima viaţa monahilor care îndeamnă pe creştini să fugă de însoţirea cu femei, şi, zicând că însoţirea nu împiedică evlavia şi că toţi drepţii Legii Vechi au fost căsătoriţi. Deci, cu vorbe ca acestea, neruşinata îl îndemna la păcat. Iar Cuviosul, ascultând-o, se învoia puţin câte puţin, în inima sa, şi cuprins fiind cu braţele şi cu limba ei cea amăgitoare, sta aproape să cadă. Dar era ceasul când credincioşii aveau obiceiul să vină la el pentru binecuvântare. Şi, nevoind el să fie prins asupra păcatului, a ieşit afară din chilie să-i întâmpine. Şi, fiind afară, darul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul. Şi, aducând multe găteje şi aprinzându-le în chilie, a sărit în mijlocul lor, dojenindu-se pe sine şi zicându-şi: „De vei putea, Martiniene, să rabzi focul gheenei, apropie-te de femeie şi săvârşeşte păcatul. Dar cum vei răbda focul cel veşnic, dacă pe acesta nu-l poţi răbda?” Şi aşa, arzându-se pe sine, şi-a smerit sălbăticia trupului. Şi s-a cutremurat desfrânata şi îndată a înţeles greutatea păcatului. Şi, cerând iertare, se ruga de Sfântul s-o îndrepte şi pe ea pe calea mântuirii. Iar el, înţelepţind-o, a trimis-o la mănăstirea Sfintei Paula, din Betleem, unde s-a făcut monahie.
Deci, vindecându-se de rănile focului şi înţelegând că lupta cu ispitele trupeşti cere să fugi din faţa lor, Sfântul a mers la mare. Şi, învoindu-se cu un corăbier, şi-a părăsit chilia şi s-a mutat pe o mică insulă, de piatră, foarte departe, în mijlocul mării, încât nu se vedea nicidecum uscatul. Şi îi aducea corăbierul, de două sau trei ori pe an, pâine şi apă şi ramuri de finic, pentru împletiturile cu care îşi plătea puţina hrană ce i se aducea.
Şi, trăind aşa zece ani, în multă linişte, a trebuit să plece şi de acolo. Că, ridicându-se furtună pe mare, o corabie s-a spart de o stâncă, înecându-se toţi cei care se aflau într-însa. Şi n-a scăpat nimeni, în afară de o fată, ce se ţinea de o scândură. Aceasta, văzând pe Sfântul, îi cerea ajutor. Şi Cuviosul scoţând-o din mare, deasupra pe piatră, îndată a lăsat fetei hrana şi adăpostul său, iar el, zicându-şi: „Fugi, Martiniane, să nu te ajungă ispita”, s-a aruncat în valuri, şi sprijinit de nişte delfini, a ieşit la uscat.
Dar era acum în mare nedumerire, în ce chip să-şi petreacă cealaltă rămăşiţă a vieţii lui. Şi i s-a descoperit că nu se va izbăvi de ispite decât pribegind din loc în loc, până la sfârşitul vieţii. Deci, pornind în pribegie şi străbătând multe cetăţi, a sosit şi la Atena, şi, intrând în biserica mare de-acolo, s-a întins pe pământ şi, de faţă fiind episcopul cetăţii, Sfântul şi-a dat, în mâna lui Dumnezeu, sufletul său de mare nevoitor şi mucenic al vieţii curate.
Şi se spune că şi cele două femei, Zoe şi Fotina, şi-au săvârşit viaţa dobândind de la Duhul Sfânt semnele sfinţeniei. Dumnezeului nostru, slavă!”

(din Proloagele pe luna februarie, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, p.37-38 )

Read Full Post »

„După cum pe pământ fiind te rugai pentru tămăduirea neputinţelor
şi pentru iertarea păcatelor noastre, tot astfel şi acum roagă-te în ceruri,
părinte Porfirie, şi roagă-L pe Hristos, Dumnezeul nostru,
să mântuiască sufletele noastre.

(Troparul Părintelui Porfirie)

Ieri, 2 decembrie, s-au împlinit 17 ani de la ziua trecerii de la moarte la Viaţă a Părintelui Porfirie, cel cu viaţă sfântă şi inimă bună, cel în care s-a sălăşluit Hristos şi în care a lucrat harul Duhului Sfânt, care s-a făcut pe sine „toate tuturor”, vindecând suflete şi trupuri, tămăduind neputinţe şi boli, alinând orice suferinţă şi durere cu puterea lui Hristos care sălăşluia în el. Pentru blândeţea şi bunătatea sa, cei care l-au cunoscut l-au numit „Bunicuţul”, şi aşa l-au simţit şi îl simt toţi cei care l-au cunoscut, direct sau indirect, prin cărţile care dau mărturie despre viaţa sa şi prin ajutorul pe care-l dă tuturor celor care i-l cer, prin rugăciune.

pr.porfirie
Pentru cei care aud pentru prima oară de Părintele Porfirie,  iată o scurtă biografie:
„Cuviosul Bătrân Porfirie, pe numele său din lume Evanghelos Bairaktaris, s-a născut la 7 februarie 1906, în Evvia, în satul Sfântul Ioan din Eparhia Karistia. Părinţii săi, Leonid şi Elena, din neamul lui Antonie Lambrou, erau oameni binecinstitori şi iubitori de Dumnezeu. Tatăl său era cântăreţ la biserica satului şi-l cunoscuse personal pe Sfântul Nectarie. Familia sa a fost numeroasă, iar părinţii, ţărani săraci, întâmpinau greutăţi în a o întreţine. Pentru aceasta, tatăl a fost nevoit să plece în America, unde a lucrat la construcţia Canalului Panama.
Micul Evanghelos era al patrulea copil al familiei. Păzea oile pe munte, şi urmase numai clasa întâi, după care a fost nevoit şi el, din pricina marii sărăcii, să meargă în Halkida, pentru a munci. Avea numai 7 ani. A lucrat vreme de 2 sau 3 ani într-un magazin, după care a mers la Pireu, unde a muncit 2 ani la băcănia unei rude.
La vârsta de 12 ani a plecat pe ascuns către Sfântul Munte, cu dorinţa de a urma Sfântului Ioan Colibaşul, pe care îl iubea în chip deosebit şi a cărui viaţă o citise mai demult. Harul lui Dumnezeu l-a călăuzit la coliba Sfântului Gheorghe din Kavsokalivia, unde a rămas sub ascultarea a doi Bătrâni, fraţi după trup, Pantelimon – care era şi duhovnic – şi Ioanichie. S-a încredinţat cu mare iubire şi cu duh de ascultare desăvârşită celor doi Bătrâni care, după cum mărturiseau mulţi, erau deosebit de aspri.
A devenit monah la vârsta de 14 ani, primind numele de Nichita. După 2 ani a luat şi marea schimă. Puţin mai târziu, Dumnezeu i-a dat darul străvederii.
La vârsta de 19 ani Părintele s-a îmbolnăvit foarte rău, fapt care l-a silit să părăsească pentru totdeauna Sfântul Munte. S-a întors în Evvia, închinoviindu-se la Mănăstirea Sfântului Haralambie. Un an mai târziu, în 1926, la vârsta de 20 de ani, a fost hirotonit preot în biserica Sfântului Haralambie din Kimi, de către Porfirie al III-lea, Arhiepiscopul Sinaiului, care i-a dat numele de Porfirie. La 22 de ani a fost hirotesit duhovnic, iar puţin mai târziu arhimandrit. A slujit pentru o vreme şi ca paroh într-unul din satele Evviei.
La Mănăstirea Sfântului Haralambie a vieţuit 12 ani, slujind oamenilor ca părinte duhovnicesc, iar trei ani i-a petrecut în mănăstirea părăsită a Sfântului Nicolae din Ano Vathia.
În 1940, la începutul celui de-al doilea război mondial, Bătrânul Porfirie s-a stabilit în Atena, primind sarcina de paroh şi duhovnic la Policlinica Sfântului Gherasim, lângă Piaţa Omonia. Precum spunea el însuşi, a trăit acolo 33 de ani ca pe o singură zi, nevoindu-se fără odihnă în lucrarea duhovnicească şi uşurând durerea şi neputinţele oamenilor.
Din 1955 s-a aşezat la Kallisia, primind de la Mănăstirea Pendeli bisericuţa părăsită a Sfântului Nicolae, având de jur împrejurul ei puţin pământ, pe care îl cultiva cu mare sârguinţă. În acelaşi timp, Părintele şi-a îmbogăţit aici şi lucrarea duhovnicească.
În vara anului 1979 s-a aşezat în Milesi, cu visul de a zidi o mănăstire. Aici a trăit la început într-o rulotă, în condiţii potrivnice, iar mai apoi într-o chilioară simplă, din plăci de ciment, unde a răbdat fără cârtire multele încercări ale bolii. În 1984, s-a mutat într-o clădire a nou-începutei mănăstiri pentru a cărei ridicare, deşi era foarte bolnav şi orb, se ostenea neîncetat şi fără preget. Prin punerea temeliei bisericii Mănăstirii Schimbării la Faţă, la 26 februarie 1990, s-a învrednicit să-şi vadă visul aievea.
În ultimii ani ai vieţii sale pământeşti, a început să se pregătească pentru trecerea la cele veşnice. Dorea să se retragă la Sfântul Munte, în iubitul său schit Kavsokalivia, unde, în taină şi fără zgomot, aşa precum a şi trăit, să-şi dea sufletul Mirelui său. Îl auzeai adesea zicând: „Acum, că am îmbătrânit, vreau să merg şi să mor acolo sus.”
Într-adevăr, şi-a aflat cuviosul sfârşit la Kavsokalivia, în coliba sa, în dimineaţa zilei de 2 decembrie 1991. Ultimele cuvinte care s-au auzit din gura sa au fost acelea ale rugăciunii arhiereşti a Domnului, pe care atât de mult le iubea şi pe care le repeta adeseori:

Ca toţi să fie una.”

(Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Cartea Ortodoxă, Egumeniţa, 2003)

Simona M.

Read Full Post »

Ieri, 14 septembrie, s-au implinit 6 ani de cand Preacuvioasul Parinte Sofian Boghiu, staretul Manastirii Antim din Bucuresti, a trecut la Domnul. Se spune ca acela care moare in ziua Inaltarii Sfintei Cruci a placut in chip deosebit lui Dumnezeu, viata lui fiind o JERTFA PE ALTARUL CRUCII. (Cunoastem din vietile sfintilor ca Sfantul Ioan Gura-de-Aur a adormit in Domnul tot intr-o zi de 14 septembrie.) Ni s-au parut definitorii cuvintele unui alt mare duhovnic contemporan, Parintele Ioanichie Balan, despre Parintele Sofian:
„Iata vocatia si rostul Arhimandritului Sofian pe pamant: sa impodobeasca si sa innoiasca suflete si biserici, icoane si oameni. Sa savarseasca cele sfinte, sa mangaie, sa aline si sa se jertfeasca pe sine pentru mantuirea altora; sa aduca speranta, ordine si frumos, acolo unde este tristete, dezordine si urat; sa fie intotdeauna cu Dumnezeu si cu oamenii prin cuvant si culoare, prin caldura inimii care da viata cuvantului si prin caldura culorilor care dau transparenta si profunzime divina icoanelor”.

Pentru cei care nu l-au cunoscut, va recomandam sa cititi cartile aparute despre sfintia sa si va invitam sa vedeti filmuletul de mai jos, care graieste mai mult decat alte cuvinte despre cum era Parintele Sofian:

Scurte date biografice despre Parintele Sofian Boghiu:

S-a nascut in comuna Cuconestii Vechi-Balti, din parintii Ioan si Alexandra, fiind numit din botez Serghie. La 14 ani a intrat ca frate in schitul Rughi-Soroca, iar dupa 11 ani de ascultare a primit tunderea monahala in Manastirea Dobrusa din apropiere, fiind pe atunci elev in clasa a V-a la Seminarul Monahal din Manastirea Cernica. Dupa ce a urmat Scoala de cantareti de la Dobrusa, a continuat Seminarul Monahal de la Cernica, fiind foarte ravnitor sa cunoasca tainele credintei si sa slujeasca Biserica lui Hristos. A urmat apoi cursurile Facultatii de Teologie din Bucuresti, in paralel cu Academia de Arte Frumoase, ca teza de licenta alegandu-si un subiect care apartine deopotriva teologiei si picturii bisericesti: Chipul Mantuitorului in iconografie. La 11 aprilie1945, in Duminica Sfantului Ioan Scararul, a fost hirotonit preot pe seama Manastirii Antim din Bucuresti (unde a slujit pana la sfarsitul vietii), iar in Vinerea Mare, 1947, a fost hirotesit duhovnic. A predat pictura la Seminariile Monahale din Manastirea Neamt si Curtea de Arges; a organizat ateliere de icoane si picturi de catapetesme; a pictat in fresca, singur sau in colectiv de pictori, mai multe biserici, printre care: biserica mare din Pipirig, biserica Manastirii Agapia Veche, biserica Manastirii Radu-Voda din Bucuresti.

Mai pe larg despre PARINTELE SOFIAN, puteti citi aici.

RECOMANDARI: In memoria Parintelui Sofian
Mormantul Parintelui Sofian

Read Full Post »

La o zi dupa Nasterea Maicii Domnului, pe 9 septembrie, Biserica a randuit sa se praznuiasca Sfintii si Dreptii dumnezeiesti Parinti ai Maicii Domnului, Ioachim si Ana.
„Din traditiile sfinte aflam ca ei erau drepti inaintea lui Dumnezeu si ca, bogati fiind, la toata sarbatoarea luau doua parti din averea lor, o parte o dadeau saracilor, iar pe cealalta o dadeau lui Dumnezeu, adica Bisericii.

Dar insotirea acestor Sfinti s-a tinut multa vreme, prin dumnezeiasca vointa, intru nerodire de prunci, ca sa se arate si puterea darului lui Dumnezeu. Ca a naste pantecele cel neroditor si sterp este puterea harului dumnezeiesc. Deci, petrecura ei intru insotire, neavand fii, cincizeci de ani si inca nu deznadajduiau, aducandu-si aminte de Sfantul Patriarh Avraam si sotia lui, cinstita Sara, care la batranete a nascut fiu pe Isaac, dupa fagaduinta. Dar la aceasta vrednicie nu au ajuns pana ce nu au rugat pe Dumnezeu, in amaraciunea sufletului lor, cu mult post si rugaciune.

Deci, s-a dus Ioachim cu daruri la Ierusalim, la un praznic mare, arhiereu fiind atunci Isahar, dar arhiereul n-a vrut sa-i primeasca darurile, ocarandu-l pentru nerodire. (…) Si a plecat Ioachim foarte intristat si rusinat si defaimat de la praznicul acela, si, de mahnire, nu s-a intors la casa sa, ci s-a dus in pustie si s-a rugat lui Dumnezeu patruzeci de zile si striga catre Dumnezeu cu lacrimi ca sa-i dea rod pantecelui. Asemenea si Ana, in casa si gradina sa, se ruga lui Dumnezeu. Si i-a auzit pe dansii Domnul, si a trimis pe ingerul Sau, binevestindu-le lor nasterea Maicii Domnului, care a si fost, spre mantuirea a tot neamul omenesc.”

Ce avem noi de invatat din viata Sfintilor si Dreptilor Parinti Ioachim si Ana? Staruinta in rugaciune catre Dumnezeu, cu nadejde si rabdare. „Patruzeci de ani a asteptat Ana si a dobandit copil la cei saizeci de ani ai sai! (…) Iar noi asteptam raspuns „pe loc” de la Dumnezeu. Si daca nu ne raspunde, „ne punem” cu El, pentru ca nu a facut minunea. (…) Insa Dumnezeu vrea, cere sa staruim in rugaciune. Si cu cat staruim mai mult, cu atat nadajduim mai mult. „Dumnezeu intarzie, dar nu uita” de cei ce staruie.”

Text preluat si adaptat din Proloagele pe luna septembrie (Vietile Sfintilor pe scurt) si din Viata Maicii Domnului, de Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Editura Cartea Ortodoxa, Alexandria, 2007.

Articol inrudit: Nasterea Maicii Domnului

Read Full Post »

Azi, 2 septembrie, se implinesc 26 de ani de la trecerea la Domnul a Parintelui Seraphime Rose, american convertit la Ortodoxie dupa un lung si istovitor drum de cautari, cunoscut noua romanilor mai ales prin scrierile sale traduse si publicate in ultimii ani si in limba romana.
Va oferim mai jos cateva fragmente din viata Parintelui, care ni s-au parut graitoare pentru setea de Adevar a Parintelui, numit de site ul razbointrucuvant „cautatorul Adevarului pana la capat si cu orice pret”:

„Lipsa unei tradiţii autentice, vii, care să dea sens existenţei, filosofia lui Nietzsche, generaţia beat, practicile zen şi yoga l-au condus treptat pe S. Rose, după cum avea s-o mărturisescă el însuşi, la marginea prăbuşirii. A trecut prin diferite experimente şi experienţe pe care le-a considerat cumplite, de la beţie la droguri, promiscuitate, homosexualitate. În această perioadă căuta cu disperare Adevărul, nu un adevăr oarecare, ci Adevărul absolut.

Părintele Damaschin, care l-a cunoscut pe Seraphime Rose, notează: „În tot acest timp, el căuta Adevărul cu mintea sa, dar Adevărul îl evita. A căzut într-o stare de deznădejde, descrisă în anii de apoi ca un iad viu. A simţit că nu se potriveşte în lumea modernă, nici chiar în familia sa, care nu l-a înţeles. Era ca şi când s-ar fi născut fără de loc, în afara timpului. Îi plăcea să hoinărească sub cerul înstelat, dar simţea că nu e nimic acolo care să-l cuprindă – nici un Dumnezeu, nimic. Neantul budist l-a lăsat gol… A început să bea vin cu voracitate, iar apoi cădea epuizat la podea, strigând către Dumnezeu să îl lase în pace (deşi se pretindea ateu). Odată, pe când era beat, a înălţat pumnul către ceruri, din vârful unui munte, blestemându-l pe Dumnezeu şi provocându-l să îl osândească iadului. În deznădejdea sa, i se părea că merită să fie osândit pe vecie de mânia lui Dumnezeu, numai să fi putut şti, în mod empiric, că Dumnezeu există – şi să nu rămână într-o stare de nepăsare. Dacă Dumnezeu l-ar condamna la iad, atunci cel puţin ar simţi, pentru o clipă plină de fericire atingerea lui Dumnezeu şi ar şti cu siguranţă că El putea fi ajuns.”
Despre această perioadă cumplită şi plină de păcat din viaţa sa însuşi Serafim Rose avea să spună: „Am fost în iad. Stiu cum este iadul.” Uimitor, dar chiar din adâncul păcatului a răsărit şi izbăvirea. Unul dintre puţinii companioni ai tânărului pustiit de căutare, ştiind interesul arzător al acestuia pentru vechile tradiţii, i-a oferit prilejul să cunoască altă tradiţie străveche (chiar învechită după mulţi): Ortodoxia. Serafim Rose mărturisea: „Când am vizitat o biserică ortodoxă, a fost doar ca să văd o altă tradiţie. Însă, când am intrat pentru prima dată într-o biserică ortodoxă (una rusească, în San Francisco), ceva mi s-a întâmplat, ceva ce nu mai trăisem într-un templu budist sau în alt templu oriental; ceva îmi rostea în inimă că sunt acasă, că întreaga mea căutare luase sfârşit.
Mai multe despre viata si scrierile Parintelui Seraphime Rose puteti citi pe blogul dedicat parintelui. Despre minunile petrecute dupa moartea sa, aici.

Sursa aici.
Vedeti si: Viata de azi

Read Full Post »

„Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Lui!”

Multi „romani” isi pun intrebarea de ce a fost facut Stefan cel Mare Sfant, ba chiar de ce ii zicem si Mare, ca doar unii cronicari ne povestesc despre acesta ca era „manios si degraba a varsa sange nevinovat, de multe ori pe la ospete omora fara judetu” – Grigore Ureche.
Acestia in primul rand nu sunt ortodocsi, si in al doilea rand nu sunt romani. Nu sunt ortodocsi fiindca un ortodox ar privi cu interes si apoi cu dragoste la orice sfant, l-ar simti ca pe un mare ajutator si rugator al nostru inaintea Dreptului Judecator si, rugandu-i-se cu nadejde, ar primi mangaierea si ajutorul de netagaduit al acestuia.
„Adanc pe adanc cheama”, si, cat de superficiali am fi noi in credinta noastra, legatura cu sfintii in ortodoxie este puternica si vie.
In al doilea rand, nu sunt romani. Fiindca (…) orice conducator care ar fi preferat sa moara in lupta cu dusmanii decat sa fie (…) cum sunt conducatorii nostri de azi (…) ar fi fost privit cu mare pretuire si respect, ca un aparator de seama al neamului nostru, vrednic de toata lauda.
Dar de ce il numim pe Stefan Mare? Un conducator care biruia o armata de zece ori mai mare si poate si mai pregatita decat a lui nu putea fi trecut cu vederea de istorie, de aceea poporul l-a numit Mare. Insa biruintele lui au fost spectaculoase nu doar prin prisma acestui aspect al inferioritatii militare a unei tari ca Moldova fata de Imperiul Otoman – cea mai mare putere a vremii, ci mai ales daca privim conjunctura istorica in care aceasta rezistenta a avut loc: otomanii cucerisera Bizantul si se pregateau sa ocupe intreaga Europa, iar crestinatatea era dezbinata si in mare pericol.
De ce a fost facut Stefan cel Mare sfant de catre Biserica Ortodoxa Romana?
Mai intai trebuie sa spunem conditiile de fond pe baza carora se ia o astfel de decizie:

1. Ortodoxia neindoielnica a credintei;

2. Proslavirea lui de catre Domnul cel putin printr-unul din urmatoarele daruri sau puteri:

a) puterea de a suferi moartea martirica pentru dreapta credinta;

b) puterea de a infrunta orice primejdii sau chinuri pentru marturisirea dreptei credinte, pana la moarte;

c) puterea de a-si inchina viata celei mai desavarsite trairi morale si religioase;

d) puterea de a savarsi minuni in viata sau dupa moarte;

e) puterea de a apara si de a sluji cu devotament eroic credinta si Biserica Ortodoxa;

3. Raspandirea miresmei de sfintenie dupa moartea lui si confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i-l acorda poporul credincios, numarandu-l in rand cu sfintii. De la indeplinirea acestei conditii pot face exceptie mucenicii dreptei credinte.

Existenta conditiilor de fond, si anume, existenta neindoielnica a primei si a celei de a treia, care poate lipsi numai in cazul martirilor, ca si a oricareia dintre cele enumerate la cea de a doua, indreptateste autoritatea bisericeasca, Sfantul Sinod, sa procedeze la actul de canonizare.

De ce cred eu ca a fost Stefan cu adevarat un Sfant bineplacut lui Dumnezeu? Pentru ca, desi strateg, intelept si curajos, victoriile sale nu prea pot fi explicate rational, ci doar cu puterea lui Dumnezeu acesta a biruit: „Cine ar putea crede de nu asa s-ar fi intamplat, ca o tara mica ca Moldova ar fi putut birui acea imparatie care peste multe scaune rasturnate puterea sa au intarit? Nu se poate asemana biruinta aceasta cu cele mai stralucite izbanzi a norodului lui Dumnezeu? … Nu se vede ca lumina zilei bunatatea celui ce s-au invrednicit ajutorului de Sus?” 1

Iar smerenia si dragostea lui pentru Biserica lui Hristos nu puteau fi trecute cu vederea de Bunul Dumenzeu. Cunoastem de la cronicari ca, inainte de a pleca la lupta, Stefan poruncea ca toti ostasii sa fie spovediti si impartasiti. Oare cati dintre conducatorii nostri de azi mai zic macar un Doamne-ajuta! cand hotarasc soarta tarii si a poporului roman?

Fie ca Sfantul si Marele nostru Voievod Stefan sa se roage Bunului Dumnezeu pentru pacatele noastre si sa ne apere de mania Dreptului Judecator, pe noi nevrednicii urmasi ai celui ce a fost Atletul lui Hristos.

Gigel Chiazna

Note: 1 Cuvant de ingropare ce se zice greceste Epitafion, vechiului Stefan Voievod al V-lea, Domnul Tarii Moldovei, cel ce s-au numit Mare, pentru marile vrednicii si vitejii ale sale, publicat de N. A. Ursu, in „O bijuterie a literaturii noastre vechi: Cuvant de ingropare vechiului Stefan Voievod, Domnul Tarii Moldovei, cel ce s-au numit Mare” din „Mitropolia Moldovei si Bucovinei”, LXVI (1990), 4, p. 136-149.

Acest articol a fost preluat de pe blogul lui Gigel Chiazna.

Read Full Post »