Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘credinta’

În Duminica dinaintea Botezului Domnului, Biserica ne pune înainte chipul impresionant al celui care a fost ÎnainteMergătorul şi Botezătorul Domnului, cel care „boteza cu apă spre iertarea păcatelor”, „glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” – nu într-o pustie în sensul de deşert, ci în pustia sufletească a celor care, acum ca şi atunci, sau acum mai mult ca oricând, nu mai au urechi să audă cuvântul lui Dumnezeu sau nu mai vor să ştie de Dumnezeu:
„Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Precum este scris în proorocie (la Maleahi) şi Isaia: „Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. Şi ieşeau la el tot ţinutul Iudeii şi toţi cei din Ierusalim şi se botezau de către el, în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Şi Ioan era îmbrăcat în haină de păr de cămilă, avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului şi mânca lăcuste şi miere sălbatică. Şi propovăduia, zicând: Vine în urma mea Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic, plecându-mă, să-I dezleg cureaua încălţămintelor. Eu v-am botezat pe voi cu apă, El însă vă va boteza cu Duh Sfânt.:
(Marcu 1, 1-8)

Comentariul Sfântului Teofan Zăvorâtul ne lămureşte relaţia dintre credinţă şi pocăinţă: „Mai înainte ca Domnul să Se arate poporului şi să purceadă la lucrarea săvârşirii iconomiei mântuirii noastre, a fost trimis Sfântul Ioan Înaintemergătorul ca să-i pregătească pe oameni spre a-L primi pe Hristos. Această pregătire consta în chemarea la pocăinţă; şi, de atunci, pocăinţa a devenit calea spre Domnul Mântuitorul şi pragul credinţei în El. Mântuitorul Însuşi Şi-a început propovăduirea prin cuvintele: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. 1, 15). Pocăinţa şi credinţa se întăresc una pe cealaltă în cel ce caută mântuirea. Pocăinţa îl apasă cu povara păcatelor şi îl înfricoşează cu nemitarnica judecată a dreptăţii dumnezeieşti. Vine însă credinţa şi i-L arată pe Izbăvitorul, Cel ce ridică păcatele lumii. Cel ce se pocăieşte se alipeşte de Izbăvitorul şi, lepădând povara păcatelor prin mărturisire, aleargă cu bucurie în urma Lui, pe calea poruncilor Lui. În acest chip, credinţa se naşte din pocăinţă şi se sprijină pe ea. Cel ce se pocăieşte se ţine strâns de credinţă, fiindcă îşi simte izbăvirea. Credinţa trăieşte din pocăinţă. Fără pocăinţă, ea se aseamănă unui pom lipsit de sevă, uscat şi neroditor„. (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri la Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, Bucureşti, 2006, p.11)

Reclame

Read Full Post »

Sub acest titlu am descoperit acum câteva luni, cu totul „întâmplator”, pe internet, o emisiune de la Radio România Actualităţi (Semnături celebre) care l-a avut ca invitat pe Părintele Atanasie Ştefănescu de la Mănăstirea Petru-Vodă, „român pâna în străfundurile fiinţei sale” şi unul dintre cei care au avut curajul să înfrunte comunismul (fapt pentru care a şi fost întemniţat). Vă mărturisesc că puţine lucruri (cărţi, cuvinte duhovniceşti) m-au însufleţit aşa de tare ca înregistrarea cu acest Mare Părinte al neamului nostru (din păcate nu l-am cunoscut personal), care între timp a trecut la Domnul, după cum am aflat ulterior (în luna februarie a acestui an).
Emisiunea a fost difuzată acum un an, în Postul Naşterii Domnului, şi este „presărată” cu poezii de Nichifor Crainic si Radu Gyr, colinde ca „Linu-i lin”, scris de Constantin Dragodan în memoria celor prigoniţi în temniţele comuniste, sau „Sufletele foştilor zidari”, de Tudor Gheorghe.
De aceea, VĂ ROG să ascultaţi această emisiune, mai ales acum în aceste zile. Nu veţi regreta!

Emisiunea o puteţi descărca de aici.

Mai jos puteţi citi câteva fragmente din cuvintele pline de har si putere ale acestui Parinte extraordinar, pe care le-am transcris din înregistrarea audio:
„În viaţă, sunt lucruri esenţiale, importante şi secundare.
Esenţial este să crezi în Dumnezeu… La greci, în cetatea antică, cine nu credea în zei era socotit ciuma cetăţii!
Importantă este profesia… Dar şi viaţa de familie… Pentru că poţi să fii profesionist oricât de bine realizat…, dacă n-ai realizat şi viaţa de familie…, îţi dă peste aripi, ţi le frânge şi nu mai poţi să zbori…
Şi secundar este tot ce ţine de biologic: ne reproducem, ne nutrim, ne îmbrăcăm, ne distrăm… şi mai ştiu eu ce facem…
Şi, din nefericire, oamenii trăiesc in secundar. În orice moment si în orice loc, la colţ de stradă, în tren, în tramvai… o să sesizaţi că oamenii trăiesc în secundar…. Sport, politică, femei, alcool…”
„Cu ce valori operezi, asa rezultate obţii…
Cine urăşte, are parte de ură. Cine cleveteşte, va fi clevetit. Demnitatea provoacă demnitate, omenia – omenie, bunătatea – bunătate, curajul – curaj.
Cu ce valori operezi, aşa rezultate obţii… Şi oamenii nu operează cu valori frumoase…”

Cei mai mulţi oameni cred că cred… De unde ştiu asta? De la mine… (râde…) Şi eu am fost ani la rândul în poziţia asta… DAR, când vine o adiere mai puternică, se clatină…
Chiar la închisoare, să ştiţi că am stat cu oameni care aveau două doctorate, şi spuneau: „Fac asta că e frumos, şi nu fac asta că nu e frumos”. Etica lor, aparent frumoasă! DAR, când au venit încercari grele, … au făcut ce nu era frumos… Şi nu au rezistat decât cei care au crezut!… şi nici aceia toţi!!! Cei care au crezut nelimitat! ad absurdum!! Să te vezi condamnat pe nedrept…, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile…! şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!… De aceea, vroiam sa vă spun, fenomenul acesta al credinţei are o forţă extraordinară!… Noi nu practicăm…, n-o trăim…, dar are o forţă extraordinară! Poate învia şi morţii!!!…”

Noţiunea de Dumnezeu e indisolubil legată de noţiunea de neam şi de individ. Ca entitate în faţa lui Dumnezeu este neamul, şi, în cadrul neamului, individul. Iar neamurile nu sunt ceea ce voiesc ele, ci, aşa cum spunea un scriitor rus, Soloviov, mi se pare, ceea ce a rânduit Dumnezeu despre ele. Asta e concepţia noastră creştină. Şi, dacă-mi îngăduiţi, am să citez o definiţie a neamului. (…) „Neamul cuprinde: toţi românii aflători în prezent în viaţă, toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor; toţi cei care se vor naşte români. Neamul are: un patrimoniu fizic – biologic; un patrimoniu material – pământul ţării şi bogăţiile lui; un patrimoniu spiritual care cuprinde concepţia lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă; onoarea lui, ce străluceşte în măsura în care neamul s-a putut conforma, în existenţa sa istorică, concepţiei lui despre Dumnezeu, lume şi viaţă”.
Neamul este deci o entitate care-şi prelungeste viaţa şi dincolo de mormânt. Neamurile sunt realităţi şi în lumea aceasta şi în cealaltă.

Uniformitatea este moarte… Numai comunismul a vrut uniformitate… Nu e posibilă uniformitatea…. priviţi unde vreţi dumneavoastră, în iarbă, în flori, în trandafiri… uniformitatea este moarte…
Şi-n cer este ierarhie… Arhangheli, serafimi, heruvimi, scaune, stăpânii, domnii, puteri, îngeri… Fiecare cu rolul lui.”

„Şeful nu se numeşte, şeful nu se alege… şeful se impune prin virtute!

„(de unde trebuie să înceapă cineva întors de curând la credinţă)
Totul începe de la mărturisire, spovedanie, cum se spune în popor. Confiere! Ca să clădeşti, trebuie aşternut curat, temelie solidă. Nu poţi porni altfel! Confiere faţă de duhovnic, care are puterea de a lega şi de a dezlega greşelile şi păcatele oamenilor… Şi, când ai conştiinţa că ai aşternutul curat, atunci poţi să clădeşti.”

Read Full Post »

Întrucât suntem în Postul Naşterii Domnului, iar astăzi este 1 decembrie, vă invit să ascultaţi şi să vizionaţi Colind pentru deţinuti, scris în memoria românilor întemniţaţi şi prigoniţi la Aiud (Piteşti, Gherla, Canal etc.), în vremea comunistă, pentru singura „vină” de a fi iubit Dreptatea şi a fi mărturisit până la capăt Adevărul:

 

Read Full Post »

Toţi suntem condamnaţi la moarte şi mai nimeni nu crede că va muri; vorbesc de o credinţă care să-ţi transforme viaţa în vederea morţii pentru păcat, în vederea Vieţii veşnice. Toţi suntem chemaţi la Viaţă şi mai nimeni nu trăieşte viaţa aceasta după aceea la care suntem chemaţi. Trăim omorând această chemare.

            Nu e puţin lucru să zici unui mort: „Scoală, întoarce-te la viaţă!”, aşa ceva nu poate decât Stăpânul vieţii şi al morţii. Și Iisus e Stăpân şi al vieţii şi al morţii.

            Pe oameni îi înfioară întoarcerea unui mort la viaţă, fiindcă obişnuit, aşa ceva nu se întâmplă. Pe Iisus L-a copleşit mila de durerea omenească şi a mângâiat-o ca nimeni altul.

            Trei morţi a înviat: o copilă, un tânăr (fiul vaduvei din Nain, n.n.) şi pe un prieten al lui, pe Lazăr. Cineva a băgat de seamă că Iisus a înviat pe aceşti trei morţi aşa: pe unul în casă, pe al doilea în drum spre groapă şi pe al treilea din groapă după 4 zile.

            Putea să-i învie pe toţi. Putea să oprească moartea.

            Totuşi n-a oprit definitive moartea nici pentru cei pe care i-a înviat. Ei mai târziu au murit iarăşi.

            Iisus însă dorea omului o altă înviere: o înviere a sufletului; o înviere fără de moarte. Iisus tânjea după transformarea sufletească a omului, după convertirea lui la Dumnezeu.

            Iisus a venit înaintea oamenilor cu propria Sa înviere din morţi. Prin aceasta ne arată nouă oamenilor, ce vom avea să fim (dincolo). Acum suntem ca noi, atunci vom fi ca El. Numai că, acum, trebuie să trăim, să simţim, să tânjim şi să suferim ca El – şi pentru aceleaşi pricini. În temeiul unui aşa, acum, nădăjduim un aşa, atunci.

            Iisus ne-a asigurat, zicând: „Amin, amin zic vouă: Cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine, are viaţă veşnică şi la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 4, 24). Iar în alt loc ne spune: „Iar viaţa veşnică aceasta este, ca să Te cunoască pe Tine, singurul, adevăratul Dumnezeu, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan 17,3).

            Deci veşnicia noastră, întrucât atârnă şi de noi, atârnă de: ascultarea, credinţa şi cunoaşterea lui Dumnezeu Trup – suflet, voinţă, simţire şi minte; tot omul e chemat şi ajutat să-şi lucreze luminos veşnicia. Pentru aceştia, – care urmăresc rosturile vieţii dincolo de hotarele mormântului, – pentru aceştia, însuşi Iisus ne-a spus că se roagă.

            De ce este totuşi moarte între oameni şi după prădarea iadului? Fiindcă, în ce ne priveşte pe noi oamenii, biruinţa asupra morţii nu e definitivă, acum.

            Într-una din dezlegările morţilor se arată motivul: „Pentru ca răutatea să nu fie nepieritoare (pentru ca răutatea sa nu fie fără de moarte, în alte ediţii ale Molitfelnicului, n.n.), ai poruncit ca această făptură să se dezlege: sufetul să se întoarcă la Dumnezeu care la dat, iar trupul să se întoarcă în pământul din care a fost luat”. Până la învierea cea de acum tânjea şi Apostolul Pavel.

            Aceasta e biruinţa vieţii asupra morţii: învierea sufletului, biruinţă la care lucrăm şi pe care o aşteptăm.

            „Mai am şi alte oi, care nu-s din staulul acesta, şi pe acelea Mi se cade să le aduc; şi vor auzi glasul Meu, şi va fi o turmă şi un păstor” (Ioan 10-16).

(Părintele Arsenie Boca, Viaţă şi Viaţă veşnică)

Read Full Post »